♭ Șofatul ca plăcere nevinovată

Carnetul de șofer l-am obținut oarecum împotriva voinței mele, încadrîndu-mă în moda celor care, după ce-au împlinit 18 ani, se grăbesc să-l ia, căci cumva, în timp, acesta a devenit poate cea mai clară dovadă a „maturizării” înlocuind riturile de trecere, „învechite” azi. Școala de șoferi mi-a displăcut cu totul, am avut un instructor destul de bătrîn de la care n-am învățat aproape nimic, astfel că și acum mă mir că am reușit să trec de oraș, dar cumva am făcut-o (e drept că pe-atunci examenul era cu mult mai simplu decît cel de-acum).

Cum n-am avut mașină proprie, mulți ani carnetul s-a prăfuit într-un sertar și, deși am condus, de cîteva ori, mașinile unor prieterni ori ale unor rude, șofatul mi s-a părut ceva cu totul străin de ființa mea, o îndeletnicire pentru care nu eram visceral făcut.

Mă consolasem deja cu ideea că viața mea se va desfășură în mare parte între autobuze, autocare și trenuri, mai ales că pe acestea din urme le iubeam la nebunie.

Pînă într-o zi cînd, habar n-am cum ori de ce, m-a cuprins, fără să-mi dea pace, ideea că trebuie să-mi cumpăr o mașină și, mai ales, s-o conduc. Am luat una second-hand, dar cum nu mă știam în stare să ies pe șosele am plătit cîteva ședințe unui instructor (tinerel, dar extrem de priceput) și m-am aruncat în traficul din București. Poate acesta a fost și norocul meu. Fără nici un incident, vreme de doi ani mi-am lăsat nervii să scrîșnească din dinți și să-și urle furia în haosul pe care-l reprezenta (încă o face?) capitala.

Dar într-un mod straniu, să șofez devenise ceva extrem de plăcut și, de multe ori, la sfîrșit de săptămînă mă urcam în mașină și mergeam fără a avea o destinație anume, doar de dragul de a conduce și a-mi lăsa gîndurile să rătăcească aiurea. Și cu toate acestea niciodată nu mă simt rupt de la ceea ce mă înconjoară (așa cum se-ntîmplă de multe ori în fața televizorului, cînd nu sînt atent la ce se întîmplă și mă pierd în vălmășagul gîndurilor), ci sînt, chiar dacă în fundal, în alertă la cea mai mică schimbare. E o senzație extrem de subtilă, de plăcută și de intensă cînd decuplezi pilotul automat și devii din alert, reintrînd în lume.

Radioul e întotdeauna pornit și, acolo unde pot, întotdeauna ascult România Muzical, radioul meu de suflet și despre care trebuie să scriu cît de curînd ceva, ca o mulțumire pentru toate clipele de bine pe care le aduce în fiecare zi în viața mea.

Au apărut și cîteva incidente minore, dar asta nu m-a împiedicat să simt aceeași plăcere de fiecare dată cînd mă sui la volan. Uneori era să fac și pana prostului, dar am ajuns la timp la prima benzinărie.

De ceva vreme conduc aproape zilnic spre și dinspre locul de muncă și, la început, mi-a fost teamă nu de oboseala ce se va acumula, ci de faptul că a conduce s-ar putea transforma într-o rutină care să înlăture plăcerea, dar, cum drumul șerpuiește printre localități (urăsc autostrăzile și monotonia lor infernală), conduc cu și mai multă plăcere.

Cît despre concedii, majoritatea mi le petrec la volan și cel mai enervant e că trebuie să-mi planific cu grijă unde să înnoptez, căci rareori rămîn mai mult de două nopți în același loc. Trebuie să caut dinainte pensiuni, să sun, să-mi rezerv loc, să mă liniștesc cînd descopăr că rezervarea nu mai e valabilă („Cît să așteptăm? Trebuia să sunați și azi dimineață. Nu e vina noastră. Dar vedeți două case mai jos…”). Astfel că uneori mașina se transfomă și-n cameră de dormit.

Cu ceva ani în urmă plănuisem să fac un tur al Europei în mașină, nu-mi amintesc acum de ce-am renunțat, nici nu mai are importanță… Poate voi reuși să fac măcar unul al țării.

Cîteva momente din viața de șofer nu-mi plac, ba îmi provoacă anxietate: să conduc noaptea ori iarna (poleiul a devenit o mare temere după un accident cu pagube minore), iar altele mă irită peste măsură: prostia arogantă a stăpînilor șoselelor (vitezomani, posesori de mașini mari ori pur și simplu mitocani) și inconștiența cu care pietonii se aruncă pe trecerile de pietoni ori merg aproape de mijlocul drumului prin sate, uitînd că ai nevoie de o oarecare distanță de frînare (legile implacabile ale fizicii) și că nu trebuie niciodată să-ți pui viața în mîinile altuia. Cumva cred că fiecare pieton ar trebui să conducă măcar de cîteva ori în viață pentru a fi capabil de empatie față de cel de la volan. Și eu trebuie să mărturisesc că am devenit un pieton mai bun abia după ce mi-am luat carnetul de șofer, ori cel puțin așa cred.

Iar la sfîrșit, două momente de fericire supremă:

• o seară de vară timpurie cînd am condus vreme de cîțiva kilometri pe-un drum străjuit de lanuri de rapiță înflorită, lumina care se stingea încet, florile ce străluceau straniu, ca o mare nesfîrșită de sori ori de licurici supradimensionați;
• o altă seară, la mijloc de toamnă, un drum-tunel printr-o pădure de foioase, un covor de frunze galbene, cărămizii ori de-un maro putred, și, din cînd în cînd, printre crengi, o lună ciobită…

Toate acestea păstrează înăuntru, abia pîlpîind, speranța că, într-o zi, o șosea oarecare ar putea fi începutul unei altfel de călătorii.