Stan Pățitul sau despre cum și-a plătit un drac o datorie

În „Stan Pățitul”, Ion Creangă povestește cum plata unei datorii involuntare îl transformă pe drac dintr-un amăgitor într-o slugă credincioasă, călăuză în rînduirea vieții.

„După propria-i mărturisire într-un început de biografie Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837”¹, scria G. Călinescu, astfel că 1 martie rămîne data „dacă nu cea mai probabilă, cel puțin aleasă de Creangă, și în chipul acesta intangibilă”², deși există și varianta datei de 10 iunie 1839.

Creangă a mers la școală mai mult la insistențele mamei care visa să-l vadă preot, deși în Amintiri din copilărie va mărturisi că „să înșir atâtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preoteasă și copii; prea mult mi se cere!…”. După ce-a fost hirotonit diacon, a slujit aproape 12 ani pe la diferite biserici din Iași, dar după ce la va încerca răbdarea superiorilor bisericești trăgînd cu pușca după ciori, mergînd la teatru ori tunzîndu-se ca mirenii, o comisie de la mitropolie „dibuind prin pravile bisericești și luînd în considerație «comerțul de tiutin» și mai ales «lipsa de repsect către autoritățile constitutive ale bisericii», decide „ștergerea din tagma diaconicească a debitantului satiric” la 10 octombrie 1872³. Prea mult nu trebuie să fi suferit, mai ales că de la o vreme îl atrăgea activitatea didactică și Titu Maiorescu transformă într-un adevărat salvator în timpul ministeriatului pentru răspopit.

În 1875 vine însă momentul care-i schimbă pentru totdeauna viața: îl cunoaște pe Mihai Eminescu și prietenia care se naște dă un alt sens vieții lui Nică, cel de pe malurile Ozanei, căci abia la îndemnul poetului începe truda îmblînzirii cuvintelor pe hîrtie. Pe lîngă Amintiri…, frescă fabuloasă a copilăriei, poveștile ori povestirile sale vor contura un univers în care fantasticul, împrumutînd din savoarea lumii rurale, devine atît de firesc încît pare o oglindire a lumii de zi cu zi, o lume în care Dumnezeu și Sf. Petru colindă iar ulițele, iar diavolul e doar un ștrengar bun de gură care pune la încercare istețimea omului.

Două povești, Dănilă Prepeleac și Stan Pățitul, își trag seva din eterna întîlnire dintre diavol și om. În prima dintre ele e vorba de-o adevărată înfruntare, pe cînd în cea de-a doua are loc o înfrățire stranie între cei doi în care omul nu are nevoie să se folosească de istețime pentru a-l păcăli pe drac ori a-i scăpa din urzeli, ba din contră e ajutat de Cel-de-pe-comoară să-și pună ordine-n viață.

Stan era un „flăcău stătut”, un tîrziu care nu se hotărăște sub nici un chip să se-nsoare. „Fără tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute” își ia destinul în mîini și „nemernicind el de colo pînă colo pe la ușile oamenilor”, într-un tîrziu ajunge „într-un sat mare și frumos” unde agonisește „ceva parale, cîteva oi, un car cu boi și-o văcușoară cu lapte”, iar apoi își înjgheabă și-o căsuță care-l leagă pentru totdeauna de acel loc.

Stan a trecut și va trece prin și mai multe, a muncit și-a pătimit înainte de a intra în propria-i viață, în calmul și firescul pe care maturitatea și bătrînețea ar trebui să i le-aducă. Asemeni lui Ulise trebuie să rătăcească, să lupte, să guste primejdia și să se lase ispitit înainte de întoarcerea acasă.

Cum crede că încercarea lui în această viață e munca, i se dedică întru totul („nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre”) și alergătura asta continuă îl împlinește, chiar dacă îi e tare greu că n-are cine-i griji de casă cînd e plecat. E un ghimpe care încet sapă o rană tot mai adîncă:

Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. Dar în nopțile cele mari, cînd era cîte o givorniță cumplită și se mai întîmpla să fie și sărbători la mijloc, nu mai știa ce să facă și încotro să apuce, vorba cîntecului:

De urît mă duc de-acasă,
Și urîtul nu mă lasă;
De urît să fug în lume,
Urîtul fuge cu mine.

Se vede lucru că așa e făcut omul, să nu fie singur.

Soluția în lumea lui e însurătoarea, dar poveștile pe care le-aude îl sperie și  Stan amînă „această poznașă trebușoară și gingașă în multe privințe, după cum o numea el”; anii trec și vorba „că pînă la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac” împlinindu-se, el tot nu se hotărăște și pînă și babele îl părăsesc.

Apoi, cum ades se-ntîmplă, un fapt cu totul mărunt schimbă dintr-o dată totul. Cîte zile ori ceasuri nu curseseră la fel pînă atunci? De cîte ori nu plecase în pădure după lemne?

Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrînzită și ce-a mai dat Dumnezeu, pune mîncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută și se duce la pădure, să-și aducă un car de lemne. Și ajungînd el în pădure pe cînd se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn și l-a cetluit bine, și pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. Și după ce a mîncat cît a trebuit, i-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și, făcînd-o boț, a zis: „Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teșitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mînca-o și ea ș-a zice-o bodaproste”. Și punînd mămăliga pe teșitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută și, pe la prînzișor, pornește spre casă. Și cum a pornit el din pădure, pe loc s-a și stîrnit un vifor cumplit, cu lapoviță în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mînia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoți cîine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la așa vreme te face să pierzi răbdarea și, fără să vrei, te vîră în păcat.

Adînca liniște și rînduiala din viața lui Stan sînt sugerate prin firescul și tihna cu care mănîncă cît a trebuit și prin acea bucățică rămasă.

Acum însă ceva se-ntîmplă altfel, căci un drac plecat să „vîre vrajbă între oameni și să le facă pacoste” apucă spre păduri, dar toate-i sînt împotrivă și n-are nici un folos din toată alergătura. Găsește urmele lăsate de Stan, dar pe el nu. Vede pe-o „teșitură un boț de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o și halește și nu zice nimica.”

Acestea sînt cele două momente fundamentale ale basmului: întîiul, cînd lui Stan îi rămîne mămăligă pe care n-o aruncă, ci-o face boț și-o lasă pentru o lighioaie, ceva, doar că n-o lasă oricum, ci o_ leagă_ („ș-a zice-o bodaproste”), iar cel de-al doilea, piatra de care se-mpiedică o viață oarecare transformîndu-se în poveste, cînd diavolul mănîncă acea rămășiță și „nu zice nimica”.

Ca și-n Dănilă Prepeleac întîlnirea cu diavolul are loc în pădure, acea selva oscura a lui Dante. Și Stan e în mijlocul vieții („nel mezzo del cammin di nostra vita”), și el a rătăcit drumul drept („diritta via”) amînînd însurătoarea și neintrînd în ciclul firesc al vieții. Ce urmează e călătoria lui inițiatică, în care călăuză îi va fi însuși diavolul.

Întors în iad, înfricoșat că va trebui să-și mărturisească neputința în fața lui Scaraoschi, dracul cel flămînd are parte de-o surpriză: fără să vrea, deși ar fi trebuit să știe „ceea ce vorbesc muritorii”, a încălcat rînduiala și n-a spus bodaproste (care înseamnă „Dumnezeu să primească!” darul tău pentru morți și să-i ierte). Scaraoschi, conștient de așezarea fiecăruia în legile de dincolo de ei, e de neînduplecat — cel care-a greșit trebuie să ispășească și-i poruncește:

Hai, pornește acum degrabă la omul acela, și să-i slujești taman trei ani de zile, cu credință, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primești de la dînsul, ci să faci tocmală că, după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătîiele… Ia să vedem, ți-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata ești? ia-ți tălpășița!

Iar vinovatul nu comentează, „dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipsește” și, îmbrăcînd „straie nemțești” (hainele întăresc și mai mult stranietatea lui în lume), i se-arată lui Stan ca un băiat de opt ani.

Întrebat, spune că-l cheamă Chirică (să notăm că chir înseamnă Domn, Domnesc),  iar Stan e neîncrezător și batjocoritor și-l întreabă de nu-i botezat după „sfîntul Chirică șchiopul, care ține dracii de păr”. Băiatului nu-i pasă însă de nume și nu le dă nici o însemnătate („Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo?”), așa cum și Julieta va încerca să-și salveze dragostea:

Un nume ce-i? Un trandafir, oricum
Îi spui, îți dă același scump parfum!
Așa Romeo, de nu-i spun Romeo,
Nu pierde din desăvîrșirea lui,
Nimic… Aruncă-ți numele, Romeo!
Și-n schimbul unui nume care n-are
Nimic cu tine-a face, – ia-mă toată! ⁴

Acum aflăm că pe Stan de fapt îl cheamă Ipate, căci în copilărie fusese supus unui vechi ritual de schimbare a numelui: de un copil cădea grav bolnav era trecut unui străin pe fereastră, iar acesta îl vindea înapoi părinților cu nume schimbat ca boala să-i piardă urma, numele cel nou rămînînd cu el pentru restul de viață.

La tocmeală, Ipate se-arată neîncrezător mai ales cînd băietanul spune că vrea să slujească pentru trei ani, căci nu-i „deprins a umbla din stăpîn în stăpîn” și că vrea să cunoască ceva cînd va pleca, că plată nu vrea, doar mîncare și haine, doar la sfîrșit să-l lase să ia lucrul pe care-l va alege din casă.

„Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai știu eu ce dracul ți-a veni în cap să ceri!?”, se apără Ipate, dar Chirică îl liniștește – „ce ți-oi lua eu din casă nu-ți face trebuință d-tale.”

Încet, plin de neîncredere, și ne-nchipuim că așa fusese-n toate pînă atunci, Ipate se lasă greu, dar îl ia la el pentru că-l vede „băiat isteț”, poate și „harnic”, îi cere doar să nu fie „rău de gură”.

Pactul cu diavolul, semnat de obicei cu sîngele celui care se-nvoia, presupunea ca, în schimbul sufletului, acela să primească un număr de ani, mai mulți ori mai puțini, de prosperitate și de plăceri nebănuite. Uneori, o dată cu el, se-ntorcea și tinerețea ca-n povestea lui Faust. Dar în Stan Pățitul legămîntul nu e cel din Faust, căci Ipate nu are nici o dorință pentru care mai tîrziu să i se ceară plată. E tocmai pe dos: dracul trebuie să răsplătească un bine mărunt și involuntar pe care omul i l-a făcut. Poate de-aceea și tocmeala e greoaie, căci Ipate n-are nevoie de nimic, viața lui, bună, rea, îl mulțumește, el nu e omul cu așteptări, în continuă căutare, veșnic nemulțumit, el trăiește asemeni oricărei ființe care se supune cu totul ritmurilor naturii, ritmuri pe care le urmează fără întrebări și fără revolte inutile.

Venirea dracului în bătătura înseamnă și mai multă prosperitate și lui Ipate „norocul îi curgea gîrlă din toate părțile, și nu mai știa ce are la casa lui”, iar Chirică îi devine „drag ca ochii din cap”. Toate se-aranjează și acel au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți pare a se statornici în ograda lui.

Dracul e slujitor bun și nu-l înșală, nu e Trickster-ul, amăgitorul atît de cunoscut de la facerea lumii. Are grijă de propășirea stăpînului, căci ordinea, căreia i se supun pînă și ei slujitorii răului, cere ca datoria să nu fie plătită-n batjocură.

După doi ani Chirică aduce vorba și de însurătoare, căci viața omului în lume nu ca e viață de pustnic. Dracul vorbește sfătos, ca unul care a trăit și văzut atîtea, ca un moșneag care de pe prispă se uită cu înțelegere la viețile celorlalți:

Că mîine-poimîine te-i trezi că ai îmbătrînit, și nu-ți rămîne nici un urmaș. După viață este și moarte. De unde știi ce se întîmplă, ferească Dumnezeu! și atunci, cu rămîne atîta avere?

Dar Ipate se tîrguiește iar — ba că e bătrîn, ba că n-are bani, dar dracul știe doar un lucru: că trebuie să-l căpătuiască, adică să-i așeze capăt bun restului de viață și că aceasta nu se poate fără o femeie și fără copii. Cînd în sfîrșit Ipate i se dă întru totul, ca și-nainte, Chirică face ceea ce dracul știe să facă cel mai bine:  îl înșală pe-un boier oarecare luîndu-i grîul și Creangă crează aici o imagine extraodinară a seceratului drăcesc aproape ca-ntr-o pictură de Hieronymus Bosch:

Chirică atunci, el știe ce face și cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe cîmp. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi și suflau cu nările să se usuce, alții cărau, alții durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?

Ipate se-nspăimîntă și „mai că-i venea a crede că și el are a face cu dracul”, dar cumva, pînă la sfîrșit, poate pentru a-și liniști cugetul, nu va crede nici măcar pentru o clipă ca are de-a face cu o făptură din altă lume.

Chirică, care mărturisește că stă „călare în inima lor [femeilor] și nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele”, vrea să-l vadă „om ca toți oamenii” și-l ajută să aleagă la horă „un puișor de fată” după ce-n alte două duminici îl îndepărtase de alte două pe care nu le găsise potrivite.

Urmează nunta și fericirea vine iar peste Ipate, doar că dracul e de pază și mai are ceva de împlinit înainte de-a pleca, căci nevasta stăpînului, deși e „bună și blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe”. Și dracul acum își arată meșteșugul de amăgitor: îi preschimbă înfățișarea lui Ipate ca să nu fie recunoscut, înduplecă o babă să devină misit între străin și nevasta stapînului plecată la o nuntă în satul părinților, îl sfătuiește pe stăpîn să ia copilul și să fugă cînd femeia cedează și vine să-l întîlnească, iar pe babă, dimineața, să pregătească o înșelăciune pentru lipsa copilului (să înfeșe un motan, să dea foc casei și amîndouă să jeluiască pierderea pruncului).

Nevasta se-ntoarce spășită acasă, cu baba într-un sac, și urmează scena fabuloasă a scoaterii „coastei de drac”:

Atunci Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pământ ș-o ține bine. Iară Chirică începe a-i număra coastele din stînga, zicînd: una, două, trei și, cînd la a patra, pune dalta, trîntește cu ciocanul, o apucă cu cleștele ș-o dă afară. Apoi așază pielea la loc, pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește.

Cumva el îndreaptă ceea ce la începutul lumii unul din seminția lui stricase prin înlocuirea coastei lui Adam cu una de drac din care Dumnezeu plămădise femeia.

În fapt Chirică ia cu el răul din ograda stăpînului (o va lua și pe babă ca plată) pentru ca lucrurile să rămînă în bună rînduială și ca slujirea din cei trei ani să ispășească greșeala boțului de mămăligă și povestea își găsește final fericit, căci dracul se-ntoarce în iad și are parte de desfătări la „sînul lui Scaraoschi”, iar Ipate rămîne să trăiască „în pace cu nevasta și copiii săi”. Schimbarea numelui e acum necesară așa cum fusese în copilărie după boală: va fi Stan Pățitul, căci după întîlnirea cu cel de pe lumea cealaltă nu mai este același om.

În definitiv Stan Pățitul, asemeni oricărui basm, e o călătorie la sfîrșitul căreia eroul, după ce-a înfruntat lumea cu toate ale ei, e schimbat și pregătit să trăiască în locul  în care a revenit după nenumăratele-i rătăciri; criza, oricare ar fi fost, s-a rezolvat și viața și ordinea lumii au cîștigat iar. Și totuși personajul principal nu e Stan-Ipate, ci dracul și nici măcar Scaraoschi, căpetenia, cel încercat în rele, ci un drăcușor oarecare, unul pricăjit și cam nenorocos de fel, unul dintre cei trimiși să zgîndărească și să încerce faptele și gîndurile muritorilor, dar nu să provoace tragedii.

Fabulosul e atît de scufundat în real, că, de Creangă nu ne-ar aminti din cînd în cînd, nici n-am crede că dracul e drac, ci că e un om ca toți oamenii. Rătăcind prin lume a nimerit în curtea ta și, din princepere și bună slujire, te-ajută nu doar să-ți înmulțești averea, dar mai ales să înoți prin viață, e sfetnicul bun de care ai nevoie ca să nu te-mpiedici la fiecare pas și să știi, la răscruci, pe care drum s-apuci.

Și Creangă ne lasă să credem că fără puțin ajutor de la Cel-de-pe-comoară viața nu ți rînduiește, că singur nu ești în stare să te ferești de rău, că ai nevoie de-o călăuză care nu doar să te-ajute să-l recunoști, ci mai ales să te ducă să-l întîlnești, să-ți dezvăluie nălucirile cu care mai tîrziu, cînd vei fi singur, va încerca să te amăgească.

Și mai e nevoie de ceva: ca din cînd în cînd să lăsăm un boț de mămăligă să fie de bodaproste…

Despre o istorie din Kalila și Dimna, repovestită de Tolstoi în a sa_Spovedanie_, citiți în Un strop de miere: plată ori blestem înaintea morții.