Stretenia

De Stretenie (sau Întîmpinarea Domnului), sărbătoare a împlinirii unei așteptări, ca să nu uităm, frînturi din poemele lui Ion Pillat.

Stretenia este numele uitat al prăznuirii ducerii pruncului Iisus la templu (Întîmpinarea Domnului), și este, în același timp, parte a hotarului dintre iarnă și primăvară. E vremea cînd iarna nu se-nduplecă sub nici un chip să plece, iar primăvara încă lîncezește, neștiind dacă chiar trebuie să se urnească.

Și-ntr-un asemenea timp pentru cei care-și mai amintesc, pentru cei care încă nu vor să uite, pentru că a doua zi din februarie nu-i doar o sărbătoare a întîmpinării, ci și una a împlinirii unei așteptări, a eliberării, pentru că-n această zi se „întîmpină iarna cu vara”¹ și ursul iese din bîrlog să vadă de s-a-nmuiat vremea, pentru că-s semne pe care-am uitat cum să le citim, pentru că ne-am dezvățat să ne mai spunem povești în nopțile lungi de iernă ca să ținem departe duhurile și jivinele nopții, pentru că Dumnezeu alege, de cele mai multe ori, să se-arate în lucrurile mărunte și nebăgate-n seamă, în praful uitat la marginea drumului, și pentru că poezia ne poate încă salva, să ne-amintim cîteva minunate Poeme într-un vers de Ion Pillat:

Am întîlnit azi toamna venind în car cu boi.
Belșug

Sub lună casa albă: o piatră de mormînt.
Casa copilăriei

Nu vorbele, tăcerea dă cîntecului glas.
Artă poetică

În apele strălimpezi zvârl undiţa, prind umbre.
Cer răsturnat

La pasul tău îmi sună vecernii inima.
Clopot de taină

Și frînturi din poate cel mai frumos volum al său și unul dintre cele mai frumoase din literatura română, Pe Argeș în sus:

Să stau, pe cînd afară se stinge orice șoaptă,
Privind cenușa caldă din vatra mea, de-acum –
Și să aud deodată, cu-nfiorare, cum
Trosnește amintirea ca o castană coaptă
Ctitorii

Prin iarnă din cămara zăvorită
Se furișează cald miros de mere,
Readucînd în vremea viscolită
Iar toamna cu trecută mîngîiere,

Cînd sufletul împovărat venise,
Cu tîrna lui de poame și de vise,
În casa amintirilor închise.

Și-n inimi amorțite de-a lor strajă,
Străbat adînc, îmbălsămînd gîndirea,
Cu seva lor fierbînd din nou sub coajă,
Copilărescul dor și amăgirea…

Și-n inimi, viu ca și întîia oară
Te scoli din somn, tu, cel de-odinioară,
Din somnul tău, copil de-odinioară…

Copil de-odinioară

Iar la sfîrșit cîteva versuri din volumul Biserica de altădată, despre cum inefabilul se întrupează, tăcut, în cele neînsemnate, lîngă noi:

Și-n mine, și–n poiană, și pe drum
Deodată s-a întins atîta pace
Că Dumnezeu plutea ca un parfum
De fîn cosit, cînd claia se desface…
Mînăstire