„Sufletul ei a săltat în chip plăcut”: un altfel de sacrificiu matern

„Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decît moartea ei și a fiului ei”, a rămas scris într-o istorie prăfuită despre jertfă și mîntuire…

Trăim vremuri în care pe multe din cele ale trecutului le găsim nefolositoare, vremuri în care, ascunzîndu-ne în spatele tehnologiei, ne amăgim nu doar că viața noastră are un scop, ci că, mai ales, reușim să atingem fericirea mult visată. Și totuși viețile ne rămîn goale, iar fericirea născută din lucruri dispare cu aceeași repeziciune cu care a venit, căci aceste minuni ale tehnicii, răspunzînd unor nevoi nebunești, nu reușesc să umple golul dinlăuntru.

Ne lamentăm fără-ncetare că n-avem timp, deși ne-am transformat în sclavi veșnic pe fugă pentru mulțumirea stăpînilor. Ne întîlnim rar unii cu alții, iar cînd se-ntîmplă ne dăm seama că am uitat cum să vorbim, astfel că ne închidem nepuntința în cuvinte care nu spun nimic și povestim întîmplări banale. Viețile ne sînt absorbite în vîrtejul amețitor al unei săptămîni, la capătul căreia, cele două zile de libertate nu-s decît o simplă prelungire a goanei celorlalte cinci; sărbătorile și-au pierdut orice rînduială și sînt la fel de găunoase, deși sclipitoare, ca o felicitare cu mesajul deja tipărit.

Cu toate că, mai mult decît orice altceva, avem nevoie de povești, pe cele vechi le respingem, căci ce-ar putea să transmită ele unor oameni care astăzi știu totul? Și totuși există în noi ceva de dincolo de timp care încă tînjește după ele, astfel că, adunînd firimituri de ici, de colo, plămădim mitologii noi.

Trecutul s-a transformat într-o mare poveste pentru copii, de spus seara înainte de culcare, dar o poveste care nu-i menită să transmită nimic, care nu înseamnă ceva, care nu-i în stare să ne ofere nici cea mai mică protecție în fața asaltului nebunesc al lumii moderne. Înainte aveam zîne, îngeri, draci, o aveam pe Baba-Cloanța, pe Muma-Pădurii, aveam Zburătorul, Zmeul și, deși nu credeam întru totul în ele, știam că-n caz de nevoie sînt acolo nu doar ca să ne sară-n ajutor, cît mai ales ca să înghită toate spaimele și toate slăbiciunile noastre; să le dea un nume și să le alunge cît mai departe de noi. Existau frici îngrozitoare, bucurii pe măsură, povești, dar exista mai presus de orice un sentiment al apartenenței, al lui împreună.

Colindele care ne încîntă au devenit atît străine că nici măcar nu le mai înțelegem cuvintele. Poveștile din O mie și una de nopți sînt minunate într-un desen animat, deși ele niciodată n-au fost povești pentru copii, iar Harap-Alb nu ne mai atrage decît dacă e îmbrăcat în hainele noi ale benzilor desenate. Asta cînd nu cumva sînt prea violente pentru sufletele și mințile prea „plăpînde” ale copiilor noștri.

Iar pildele ori cuvintele înțelepte se prăfuiesc în lăzile trecutului nostru, căci sîntem cu mult prea evoluați pentru asemenea nimicuri, cu toate că ascultăm predici moderne și urmăm cu fanatism reguli de dezvoltare personală, ținem cu strictețe diete absurde, dar disprețuim înfrînarea, atît a trupului, dar mai ales a sufletului, într-un cuvînt: postul.

Într-o astfel de poveste uitată, din timpuri de existența cărora unii nici măcar nu sîntem prea siguri, e îngropată o uimitoare fărîmă de lumină.

În cartea neterminată a bisericii, Viețile sfinților, în data de 9 martie se povestește martiriul îndurat de 40 de soldați în cetatea Sevastiei.

Se întîmpla în zorii creștinismului, pe cînd Constantin cel Mare le oferise adepților noii credințe libertate religioasă. El stăpînea partea de apus a Imperiului Roman, pe cînd Licinius pe cea de răsărit. Dar acesta din urmă continuă să-i persecute pe creștini și, mai ales, să-i înlăture din armată de teama unor rebeliuni.

Legenda spune că, în Sevastia, 40 de soldați, care făceau parte din Legiunea XII Fulminata, ca urmare a mărturisirii publice a credinței, sînt închiși, torturați și, deși sînt amăgiți cu promisiuni, nu se leapădă. „Bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți”, dar în închisoare se rugau să nu se-arate slabi, iar Dumnezeu vine la ei în miez de noapte și le spune că e mulțumit de truda lor și le-amintește că doar „cel ce va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui”.

Sînt judecați și cum refuză din nou să abjure sînt bătuți cu pietre, dar pietrele nu-i ating, ci, în mod miraculos, se întorc și îi rănesc pe atacatori. Sînt iar întemnițați, glasul lui Dumnezeu se aude din nou și le cere sacrificiul suprem: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi”, cît despre încercările de aici „degrabă vor trece”.

A doua zi, arătîndu-se și mai neînduplecați în credință, sînt „osîndiți, în vreme de iarnă, să petreacă [dezbrăcați] toată noaptea în mijlocul unui lac”. În ceasurile ce se-arătau nesfîrșite, în frigul pătrunzător, în mijlocul apei care îngheța, trupurile și sufletele multora trebuie să fi șovăit, dar, cumva, cei mai puternici dintre ei au reușit să-i ajute și pe cei slabi să reziste pînă dimineață. Pe mal, o baie încălzită și imaginea ei, a fumului care ieșea pe coș, gîndul la apa fierbinte, la căldură, le-a sporit, peste măsură, chinul, iar unul dintre ei, în ciuda tuturor încurajărilor, n-a rezistat, a alergat spre căldura amăgitoare, dar, intrînd, s-a prăvălit mort.

Rămîn doar 39 și cînd, spre dimineață, din cer încep, „într-o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerișului”, să coboare coroane pentru fiecare din cei rămași, unul dintre soldații care-i păzeau mărturisește că e creștin, își aruncă hainele și intră în lac ca numărul lor să rămînă neschimbat.

Spre ziuă abia mai respirau și sînt scoși din lac, li se zdrobesc, cu ciocanele, fluierele picioarelor (ori gleznele, în altă variantă), dar și după asemenea caznă unul dintre ei, cel mai tînăr, pe nume Meliton, rămîne în viață. Trupurile celor morți sînt încărcate în care și duse să fie arse.

Și acum urmează momentul înfricoșător al poveștii. Meliton este lăsat lîngă lac în speranța că, revenindu-și, fără ceilalți care să-l îmbărbăteze, va accepta lepădarea, doar că mama lui „văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-și slăbiciunea femeiască și avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car, […] neținînd seama că este femeie slabă și înăbușindu-și în suflet toată durerea de mamă”. Dintr-o dată mama acelui ultim soldat iese din hotarele statornicite ale firii ei de femeie, dar mai ales de mamă, și împlinește un cu totul alt sacrificiu: își adună toate puterile, lasă de-o parte toată neputința omenească și devine călăuză a fiului nu în viață, ci în moarte.

Și textul hagiografic cuprinde în el o frază care lămurește gestul ei: „Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decît moartea ei și a fiului ei.”, căci acest ceva mai mult închide în el nu doar scopul adînc al vieții, ci și singura presimțire a eternității ce ni se permite aici.

„Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”, auzise poate în învățăturile primilor misionari și acum, conștientă ori nu, împlinea cuvintele lui Christos, căci purta în spate, ca pe-o povară imensă, carne din carnea ei și suflet din sufletul ei spre a le da morții, pierzaniei celei de pe urmă, ca un sacrificiu nu doar necesar, ci și ca o dovadă a dragostei de mamă: „numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, cînd l-ar vedea și pe el mort și părăsit împreună cu ceilalți”.

Iar Meliton, împăcat că nu e părăsit, își dă sufletul și momentul e încrustat într-o frază minunată, plină de-o poezie suavă: „mama simțindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult și sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfîrșitul fiului ei”. O durere crîncenă trebuie să-i fi sfîșiat inima la fiecare pas așezat în urma carului ce purta trupurile moarte ale celorlalți, dar gîndul salvării fiului a întărit-o să așeze pas după pas.

Trupul tînărului e ars alături de-al celorlalți 39, oasele rămase sînt aruncate în apa unui rîu ca să nu fie găsite de creștini, dar aceștia venind noaptea le găsesc căci, deși se nimeri una foarte întunecoasă, „deodată s-au luminat oasele sfinților în apă ca stelele”, așa cum, în unele nopți, dintr-o dată luminătorii cerului prind viață și închipuie vietățile ascunse pînă atunci în adînc: leul, taurul, capricornul, berbecul, peștii…

„Avraame, Avraame! (…) Ia pe fiul tău pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pămîntul Moria și adu-l acolo ardere de  tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!”,  îi cere Dumnezeu lui Avraam și acesta, supus, urcă în munte, ridică jertfelnic, își așază fiul peste lemne, întinde mîna, ia cuțitul și e gata de jertfă, dar îngerul Domnului îl oprește. Dacă Avraam e gata să-și sacrifice fiul pentru Dumnezeu, e pentru ca o poruncă a Lui să nu rămînă neîmplinită, pentru ca credința-i încercată să se-arate puternică; fiul nu e decît ofranda necesară.

Sacrificiul mamei lui Meliton nu se naște însă din ascultare, nu e pentru sine, ci e împlinit pentru ca fiul să iasă din închisoarea acestei vieți în eternitatea celeilalte prin ușa de lumină. Avraam își înfrînge durerea prin supunere, mama prin împlinirea speranței.

Și Dumnezeu face legămînt trainic cu Avraam: „Juratu-M-am pe Mine însumi că de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai curțat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvînta cu binecuvîntarea Mea și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării…”, dar despre mama soldatului din Sevastia nu ni se mai spune nimic. Nu ne-a rămas nici măcar numele. Nu știm de i s-a arătat și ei Dumnezeu să-i mulțumească și s-o răsplătească. A rămas să-și jelească fiul și să-și trăiască durerea, consolîndu-se, acum că primejdia ce amenințase mîntuirea lui trecuse, că viața lui a avut un sens și că poate se va găsi și pentru ea mîntuire. Durerea pierderii trebuie s-o fi însoțit însă pînă la sfîrșit.

Se spune că amintirea celor 40 de mucenici e prăznuită la începutul Postului Mare ca pildă și încurajare pentru încercarea prin care cel care se încumetă să postească trebuie să treacă. Căci postul, în afara simplei abțineri de la mîncare, înseamnă cu mult mai mult: acum se-adună ispitele, acum vin regretele, acum melancolia își capătă aripile străvezii și te-acoperă în ceasuri de disperare, acum zilele se transformă în cărările unui labirint în care sînt șanse foarte mari ca sufletul să ți se rătăcească pentru totdeauna. La tot pasul pîndesc și lacul înghețat, și baia ademenitoare, și chinurile, și zdrobirea oaselor spre moarte, dar și promisiunea eternității. Dar cine știe, poate unii dintre noi, în prăbușirea cea mai din adînc, au norocul de-a găsi mama care să-i poarte în spate ori devin, la rîndul lor, călăuze.

„O poveste”, veți zice, cine știe de-au fost 40, poate-au fost 10, poate doar trei și unul dintre ei a fugit să se-ncălzească și s-a salvat, locul nu i l-a luat nimeni, iar cei rămași au murit pînă la ziuă și picioarele nu le-au mai fost fărîmate și poate că, pe bună dreptate, nimic din toate acestea nu mai e de crezut azi, într-o lume secularizată – privindu-ne slăbiciunile în oglindă gîndim c-ar fi o copilărie să ne mai jertfim viața, îndurînd asemenea cazne, pentru un lucru atît de nefiresc cum e credința. Dar chiar dacă nimic din toate acestea n-ar fi adevărat, un singur gînd e de-ajuns să-ntoarcă speranța, gîndul că încăpățînarea și tăria acelei mamei n-au dispărut cu totul, că undeva, ascunsă, pîlpîie credința într-un bine dincolo de noi, că încă există un Paște pe care să-l așteptăm și a cărui venire să ne încălzească inimile…

Am hibernat în lung trecut
Renască soarele de Paște
În pieptul meu mai sloi decît
Cei patruzeci de la Sebasta
Ce schingiuți n-au fost atît
Guillaume Apollinaire, Romanța celui rău iubit¹