♭ Cum supraviețuim pierderilor digitale?
Acum cîteva zile, din neatenție, așa cum se întîmplă mai mereu, am reușit să-mi șterg din telefon cîteva fișiere care, teoretic, ar fi trebuit să fie în siguranță într-un seif. Păstram acolo cîteva însemnări personale, fotografii diverse, dar, cel mai important, „ascunsesem” acolo fișierul cu parolele tuturor conturilor mele online.
O adevărată tragedie aș putea spune. Din nou sentimentul acela atît de absurd și de copleșitor al pierderii, cînd înțelegi că nu mai există cale de întoarcere… Cu excepția însemnărilor și a fotografiilor pe care le păstram doar în telefon, fișierul cu parole era păstrat, în siguranță, în alte conturi, mereu disponibile (oare?), astfel că pierderea nu a mai părut atît de gravă…
Și totuși… E adevărat că de-a lungul vieții am șters fără să vreau extrem de multe fișiere ori am privit cum își dau obștescul sfîrșit hdd-uri, usb-uri și alte -uri, mai mereu fără posibilitatea recuperării, dar abia astăzi am înțeles cît de absurdă e această lume digitală: oricît te-ai amăgi, oricît te-ai minți, oricîte backup-uri ai face totul se poate duce dracului într-o clipită.
După aproape un ceas de căutări, de încercări care mai de care mai tîmpite, de instalări de softuri salvatoare, m-am dat bătut. Nu mai era nimic de făcut. Totul era iremediabil pierdut. Și certă era și durerea de cap care se instalase între timp și de care n-am reușit să scap ceasuri bune.
Pe seară, cînd mă consolam cu un pahar de vin, a venit, firesc aș zice, și întrebarea: „Ce-nseamnă toate acestea? Ceva care nu există a ajuns să aibă o importanță covîrșitoare asupra vieții mele? De ce? Și cum și de ce de l-am lăsat să pună stăpînire pe mine? Ce-ar fi fost de-aș fi pierdut, de peste tot, toate informațiile salvate? Aș fi dispărut și eu? Ar fi fost de-ajuns ca să mă prăbușesc în depresie? Să cred că lumea nu mai are sens? La asta se reduce totul? Nu cumva dau prea multă importanță unor lucruri de nimic?”
Și oricît mă amăgeam că nu ar fi așa, că plec prea mult urechea la șoaptele paseistului din mine, am înțeles că deja sînt un sclav, că nu mai sînt în stare să scap oricît mă amăgesc să cred că sînt liber.
În timpurile vechi, dinaintea telefonului mobil, nu-mi amintesc de vreun obiect pe care să-l fi purtat fără încetare cu mine, pe care să-l urmăresc și care să fi pus stăpînire pe mine într-atît… Nici măcar cărțile de care eram vrăjit. Ori primul ceas de mînă…
Acum pot spune cu mîna pe inimă că am înțeles sclavia voluntară, cea care se insinuează ispititor și care e cu atît mai periculoasă, cu cît nu o simți ca pe o sclavie, ci ca pe ceva cu totul normal.
Și cel mai grav e că nu știu dacă mai există posibilitatea eliberării: în lume deja nu ne mai aparținem, sînt prea multe condiționări digitale de neevitat. Singura soluție rămîne retragerea totală? Dar cîți avem tăria?
Voi cum supraviețuiți pierderilor digitale?
