„M-am dus în pădure pentru că am vrut să înfrunt doar faptele esențiale ale vieții”: Thoreau despre însemnătatea retragerii în natură

„Nu voiam să trăiesc ceea ce nu era viață, căci viața e mult prea scumpă” mărturisește Henry David Thoreau în „Walden sau Viața în pădure”

Cînd am scris paginile, mai bine zis volumul ce urmează, trăiam singur, în pădure, la o milă depărtare de orice vecin, într-o casă pe care mi-o construisem singur, pe malul lacului Walden în Concord, Massachusetts și-mi cîștigam existența numai din munca mîinilor mele. Am stat acolo doi ani și două luni. În prezent rătăcesc din nou prin societatea civilizată.¹

Astfel începe una din cele mai interesante și mai importante cărți ale secolului al XIX-lea, „Walden sau Viața în pădure” (“Walden, or Life in the Wood”). Autorul ei, Henry David Thoreau, se născuse în Concord la 12 iulie 1817 și, după studii la Harvard între 1833 și 1837 (se spune că la absolvire n-ar fi vrut să plătească taxa de cinci dolari pentru emiterea diplomei) și o experiență ca profesor sfîrșită după doar cîteva săptămîni pentru că nu credea în pedeapsa corporală ca mijloc de menținere a ordinii în clasă, deschisese în 1838 împreună cu fratele său, John, „Concord Academy”, o „academie particulară” unde cei doi pun accent pe metodele moderne de educație în care excursiile în natură și experiențele de laborator joacă un rol fundamental, căci „înveți făcînd”, dar în 1842, cînd școala începuse să aibă un oarecare renume, John, bolnav de tetanos, moare.

Prima carte a lui Thoreau („O săptămîna pe rîurile Concord și Merrimack”) va fi, de altfel, un elogiu adus fratelui său, dragostea și admirația pentru John întrezărindu-se în rîndurile ce povestesc o călătorie cu barca a celor doi frați din vara lui 1839.

Aplecarea spre scris îi va fi încurajată de Ralph Waldo Emerson, pe care-l cunoscuse la puțin timp după întoarcerea de la Harvard. Emerson e cel care-l introduce în grupul de scriitori locali din care făceau parte printre alții Ellery Channing, Margaret Fuller ori Nathaniel Hawthorne, îl încurajează să publice poeme și eseuri în revista „The Dial” și chiar îl invită să trăiască în casa familiei în 1841. Thoreau rămîne acolo, cu excepția cîtorva luni, pînă în 1844 ca preceptor al copiilor, grădinar și om bun la toate.

Cu o existență din ce în ce mai zbuciumată, trăind în sărăcie, Thoreau simte că are nevoie să se concentreze din ce în ce mai mult asupra scrisului și în toamna lui 1844 cumpără o bucată de pămînt pe malurile lacului Walden, iar în primăvara anului viitor își construiește o cabană acolo, împrumutînd toporul cu care taie copacii și pregătește scîndurile. Desțelenește și cîțiva acri ca să cultive fasole, cartofi, porumb, mazăre și napi și în ziua de 4 iulie 1845 se mută. Va trăi acolo vreme de doi ani, două luni și două zile pînă la 6 septembrie 1847.  Cînd pleacă are deja terminat manuscrisul la „O săptămînă…” și o primă versiune din volumul care se va numi „Walden”.

M-am dus în pădure pentru că am vrut să trăiesc cu bună știință, să înfrunt doar faptele esențiale ale vieții și să văd dacă nu puteam învăța ce avea ea să-mi spună, ca să nu descopăr, cînd voi ajunge să mor, că nu am trăit.

își explică Thoreau gestul într-unul din cele mai interesante capitole ale cărții — „Unde trăiam și pentru ce trăiam”.

Simțind că toate cele importante ale lumii nu sînt decît fleacuri, că „oamenii au devenit uneltele uneltelor lor”, că „invențiile noastre sînt de obicei jucării drăgălașe care ne distrag atenția de la lucrurile serioase […] mijloace îmbunătățite pentru a ajunge la un scop neîmbunătățit.”, Thoreau alege calea începuturilor, a timpului cînd omul petrecea „zile și nopți fără nici un obstacol între noi și corpurile cerești”, cînd se scufunda în nemărginire. Conștient că e singurul mod prin care spiritul se dezvoltă și prin care viața capătă sens, alege retragerea din lumea care uitase „ce înseamnă a trăi în aer liber”, în care „viețile noastre sînt domesticite în mai multe feluri decît credem”.

Celor care se-arată neîncrezători în demersul său, care acceptă că viața nu e decît o trudă continuă, că pentru a supraviețui trebuie să muncești fără încetare le spune că „sînt convins, atît prin credință cît și din experiență, că pentru a te menține pe fața pămîntului nu este un chin, ci o distracție, dacă trăim simplu și înțelept”, mai ales că înțelesese în acei ani de recluziune că „lucrînd cam șase săptămîni pe an puteam acoperi toate cheltuielile existenței.” E vorba însă de o existență redusă la minimul necesar, căci doar renunțînd la „confortul” modern, la aparentele lui înlesniri, și întorcîndu-ne în sînul naturii putem regăsi adevărurile profunde ale vieții. Thoreau, conștient că o asemenea renunțare nu se face cu ușurință, că retragerea e o încercare care poate eșua lamentabil, nu vrea totuși să se dea bătut:

Nu voiam să trăiesc ceea ce nu era viață, căci viața e mult prea scumpă; nici nu voiam să practic resemnarea, dacă nu era nevoie. Am vrut să trăiesc profund și să sug măduva vieții, să trăiesc atît de bărbătește și într-un mod atît de spartan încît să alung tot ce nu era viață, să cosesc o brazdă lată și chiar de lîngă pămînt, să înghesui viața într-un colț și s-o reduc la termenii ei cei mai simpli și, dacă s-ar fi dovedit josnică, să scot toată josnicia adevărată din ea și s-o arăt omenirii; sau, dacă era sublimă, s-o cunosc prin experiență și să pot spune adevărul în următoarea mea plimbare.

Înfruntă greutățile, lipsurile, se luptă cu sine, cu îndoiala, cu neîncrederea celorlalți, descoperă însemnătatea surprinzătoare a unor lucruri banale („Valoarea unui izvor oricît de mic este că atunci cînd te uiți în el vezi că pămîntul nu este un continent, ci o insulă”), dar, mai ales, se umple de frumusețea locului, unul ca atîtea altele, dar care privit cu ochi potriviți, se transformă într-un veritabil paradis:

Acest lac unic era de neprețuit ca vecin în intervalurile unei ploi liniștite de august cînd, atît apa cît și aerul fiind cu totul nemișcate, iar cerul acoperit, mijlocul după-amiezii avea toată seninătatea amurgului, iar sturzul cînta undeva pe aproape și se auzea de la un mal la altul. Un lac ca acesta nu e niciodată mai neted ca într-un astfel de moment, iar porțiunea senină de atmosferă de deasupra lui fiind îngustă și întunecată de nori, apa, plină de lumini și reflexe, devine un cer mai jos și cu atît mai important.²”

Și, pe nesimțite, toată această experiență crește, se umple de sensuri și dă naștere unuia din cele mai frumoase fragmente scrise vreodată despre simplitatea și firescul cu care ar trebui să privim trecerea noastră prin lume:

Timpul³ nu este decît pîrîul în care mă duc să pescuiesc. Beau din el; dar în timp ce beau îi văd fundul nisipos și descopăr cît de puțin adînc este. Curentul lui subțire curge la vale, dar eternitatea rămîne. Aș bea mai din adîncimi, aș pescui din cer, al cărui fund este pietruit cu stele.

La 200 de ani de la nașterea lui Thoreau, „Walden” rămîne o carte extrem de actuală și o lectură obligatorie la începutul acestui secol în care viețile și sufletele noastre plutesc în derivă. Vieți transformate în destine triste care, oricît s-ar strădui și oricîte rețete ar urma, sînt neputincioase în a mai găsi curenții care să le scoată la liman ori în a mai citi semnele de pe cer care să le ghideze drumul, dar care, atrase de lumini și de zgomote în ape puțin adînci, eșuează pe țărmuri unde singura certitudine e golul fără sfîrșit care așteaptă să le piardă pentru totdeauna în uitare.

Adăugați paginilor din „Walden” cugetările lui Marcus Aurelius adunate-n „Către sine” și amintiți-vă secretul pe care i-l împărtășește vulpea micului prinț: „limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”.