Timpul ca așteptare și nădejde între Înălțare și Cincizecime

În viața apostolilor, două episoade le definesc cel mai bine credința, nădejdea ori lipsa amîndurora: ceasurile dinaintea Învierii și cele zece zile dintre Înălțare și Cincizecime

În viața apostolilor, două sînt episoadele ce le-au definit cel mai bine credința, nădejdea ori lipsa amîndurora: cel care, urmînd răstiginirii și morții lui Iisus, a închis în el ceasurile dinaintea Învierii, pe cînd cel de-al doilea e marcat de cele zece zile dintre Înălțare și Cincizecime.

Pe cît de înfricoșătoare trebuie să fi fost zilele dinaintea Paștelui evreiesc cînd Hristos fusese prins, batjocorit, spînzurat pe cruce, cînd gustase paharul amar al morții, pentru ca apoi să fie coborît de pe cruce, uns și îngrijit ca un mort oarecare și închis într-un mormînt, pe atît de stranii trebuie să fi fost și zilele ce-au urmat pentru comunitatea celor care-l urmaseră. Ucenicii se-mprăștiaseră și fugiseră de teamă să nu sufere și ei aceeași moarte, ascunzîndu-se, astfel că doar femeile rămîn să-mplinească riturile funerare. Și lor li se va da să guste primele bucuria veștii Învierii, veste ce tulbură nu doar cetatea, cît mai ales sufletele celor ascunși.

Mulți dintre ucenici trebuie să fi fost debusolați, neștiind ce să mai facă acum cu viețile lor. Teama de „iudei” nu trebuie să fi dispărut în totalitate, ba poate chiar a crescut mai ales că acum nu doar femeile, dar pînă și unii dintre ei începeau să anunțe învierea lui Iisus, iar noua veste era cu mult mai înspăimîntoare și mai amenințătoare pentru cei care ceruseră moartea tîmplarului din Nazaret, devenit peste noapte Fiul lui Dumnezeu.

Și e extrem de intersant ultimul capitol din Evanghelia după Ioan (nici aici și nici în Evanghelia după Matei, nu e povestit episodul Înălțării) în care cîțiva ucenici („Simon Petru și Toma care se zice Geamăn și Natanail, cel din Cana-Galileii și fiii lui Zevedei și alți doi din ucenicii lui“¹, Ioan 21,2) se întorc în Galileea și pescuiesc în marea Tiberiadei.

Oare nu cumva, în ciuda tuturor arătărilor lui Iisus (lor ori femeilor) prin care încerca să-i convingă nu doar că e viu, ci și că învățătura Lui trebuie propovăduită „la toată zidirea“ (Marcu 16, 15), ei încă se simțeau pierduți și părăsiți, înspăimîntați ca-n noaptea din grădina Ghetsimani cînd „lăsîndu-l pre el, toți au fugit“ (Marcu 14, 50)?

Cei trei ani în care rătăciseră alături de Iisus, în care îi auziseră cuvintele, în care îl văzuseră înfăptuind minuni, dar în care Îl simțiseră și știuseră lîngă ei, fuseseră anii de liniște, anii unei eterne primăveri, ani în care o transformare profundă avea loc în ei, dar și în cei pe lîngă care treceau pregătindu-i pentru cele ce aveau să vină; anii în care, din simpli pescari, din vameși ori din fii cuiva, se transformaseră în ucenicii Lui, doar că ei nu fuseseră în stare să cuprindă înțelesul adînc al Cuvîntului ce li se arăta, nu reușiseră să accepte marea povară ce încet li se așternea pe umeri și avea, pentru totdeauna, să le înghită cu totul viețile. Și cum să fi crezut că sînt chemați să înfăptuiască un lucru atît de mare? Cum să creadă că trebuie să rătăcească spunînd cuvinte nebunești pe care lumea nu era pregătită să le-audă?

Moartea lui Iisus pe cruce fusese îngrozitoare, dar înfricoșătoare fuseseră și ceasurile în care viețile lor se cufundau, zilele întunecate ce li se așterneau de-acum înainte, cufundate în deznădejde și-n suferință, cînd nu cred să-i mai aștepte ceva, să mai vadă și să mai trăiască lucrarea minunată de mai-nainte, cînd, ascunși, înfricoșați, își spun, așa cum majoritatea oamenilor au făcut-o, de la nașterea lumii de nenumărate ori, că mortul rămîne mort și că nu se mai ridică… Ce dacă înviase Lazăr? Acela fusese chemat afară, iar ei se îndoiau că vreunul dintre ei ori altcineva are atîta tărie ori credință ca să-L cheme pe El înapoi din lumea morților. Ei, atît de slabi și de nevolnici.

Și slăbiciunea și credința le vor fi încercate iar, cînd după Înviere nici unul dintre ei, se va dovedi, n-a sperat cu adevărat în reîntoarcerea învățătorului, căci că nu le vor crede pe femei („s-au părut înaintea lor ca o minciună cuvintele lor, și nu le credeau pre dînsele”, Luca 24,11) ori mărturia unora dintre ei, ba nu vor crede nici măcar cînd li se va arăta („s-au închinat lui, iar unii s-au îndoit”, Matei 28, 17) ori va încerca să le dovedească că nu e duh mîncînd ori îndemnîndu-i să-i atingă rănile.

Și destul de repede, la doar patruzeci de zile după Înviere, deși puține ceasuri ale acestora le petrecuse între ei, Iisus îi părăsește din nou, căci pe muntele Măslinilor se înalță la cer: „și nor l-au luat pre el de la ochii lor” (Fapte 1, 9).

Cumva de-acum credința li se întărește, încep să se organizeze, trag sorți între cei care L-au urmat pe Iisus și-l înlocuiesc pe Iuda cu Matia. Speranța încolțește în ei și iată că vine și ziua promisă:

Și dacă s-a împlinit ziua Praznicului a cincizeci de zile, erau toți Apostolii împreun adunați la un loc.
Și s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau.
Și li s-au arătat lor limbi împărțite ca de foc, și a șezut pe fiecare din ei.
Și s-au umplut toți de Duhul Sfînt și au început a grăi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.
– Fapte 2, 1-4

Unii se înspăimîntă cînd îi aud vorbind în limbile în care se născuseră, pe cînd alții îi batjocoresc zicînd că „de must sînt plini”. E primul semn că viețile lor nu vor fi nici de acum înainte mai bune, că încet vor descoperi singurătatea și pribegia, foamea, batjocura, împrăștiindu-se în toate colțurile lumii ca să propovăduiască și să sufere moartea pentru credința în El.

Pentru ei, ucenicii care plecaseră într-o zi oarecare din satele pierdute ale unui colț uitat de lume, Cincizecimea devenea piatra de temelie a vieții celei noi. Chemarea, anii de pribegie, spaima Patimilor, bucuria și neîncrederea Învierii nu fuseseră decît pași pe drumul care li se deschidea acum înainte, singurul pe care aveau să pășească și din care nu mai existau poteci care să se bifurce și să-i întoarcă la viața normală dinainte, între nălucirile ademenitoare ale lumii.