ceața din oglindă,

‣ Și dacă am mai fi trăit doar un an? Anul pandemiei?


de E. I. Pribeagu · marți, 20 aprilie 2021

Sînt sătul de văicăreală. Într-o oarecare măsură de a mea, dar, mai ales, de a celorlalți. Pe a mea am învățat de ceva ani s-o elimin extrem de devreme, de-a celorlalți fug înainte de-a ajunge la capătul răbdării și a le spune ceva.

În ianuarie 2020, lumea părea perfectă. Economia duduia, zvonurile de război erau doar subiecte pentru a mai umple știrile, ne avîntam glorioși spre Marte, o nouă epocă de progres și de propășire se așeza înaintea noastră. Pînă și pe plaiurile mioritice plutea parfum de iasomie și începuseră să fie zăriți iar unicorni.

Iată însă că în mai puțin de-o lună totul a luat-o razna. Sîntem închiși în case, în curți (cei care le aveam) și descoperim dintr-o dată că libertățile mult clamate (de care făceam atîta caz cînd ni se prezentau imagini ale modului în care chinezii găsiseră cu cale să facă față pandemiei) nu reprezentau mai nimic.

Nu vreau să povestesc din nou istoria ultimului an și cum n-am învățat mai nimic.

Pentru unii dintre noi, mulți, mult prea mulți, acelea au fost ultimele zile. Înfiorătoare, chinuitoare, umilitoare, departe nu doar de atingerea celor dragi, dar și de prezența lor. S-au stins într-o singurătate mai pustiitoare decît moartea care-a urmat, o moarte căreia i-a fost retrasă pînă și ultima fărîmă de demnitate — amintiți-vă cum au fost coborîți în pămînt.

Aș vrea doar să vă întreb dacă voi sînteți mulțumiți nu de ce ați făcut, ci de cum ați reacționat, cum ați trăit înăuntru acest ultim an? Ați învățat ceva ori singurul lucru pe care-l așteptați cu nerăbdare e nebunia concediului și goana absurdă după haine, electrocasnice, telefoane, mașini, obiecte care nu vor fi niciodată în stare să umple golul dinăuntru? Așteptați cu nerăbdare să vă întoarceți pe terase spre a participa la discuții unde nimeni nu ascultă pe nimeni, motive doar de laudă? Ori vreți să descoperiți adevăratele culori și sunete ale lumii?

Asemeni morții, boala ar trebui să pună lucrurile în perspectivă și, anul trecut, în perioada carantinei erau multe voci care urlau și ne explicau cum o să ieșim schimbați în bine din pandemie, despre cum o să înțelegem mai bine ce se întîmplă cu noi, cum o să dăm dovadă de empatie. Uitați-vă în jur! Numai de empatie nu e vorba. Sîntem tot mai nervoși, ne-am dori tot mai mult ca să nu mai existe cel de lîngă noi!

Suferința te schimbă, dar doar dacă o trăiești și dacă ești în stare să ți-o asumi. De aceea pentru mulți virusul și suferința ori moartea celorlalți sînt încă povești. Nu sînt în stare să le înțeleagă.

Dar moartea vine pentru fiecare dintre noi. Poate nu azi, nici mîine, dar într-o zi vine și poate ni se va oferi acea clipă dinainte cînd viața noastră ni se va arăta întreagă. Vom fi în stare s-o privim? Ce vom spune cînd ni se va aminti că anul pandemiei ar fi trebuit să fie șansa trezirii noastre?

fotografie de guillaume de germain https unsplash com guillaumedegermain
Fotografie de: Guillaume de Germain
distribuie



Cele mai citite

· ‣ Tihna pierdută a iernilor de altădată
26 ian. 2019 · E. I. Pribeagu
· Cinci cărți care nu m-au lăsat să dorm
29 apr. 2017 · E. I. Pribeagu

Abonare
RSS
Contact
E-MAIL
Conectare

Similare

· ‣ Mai avem timp să citim? Mai știm cum?
23 apr. 2021 · E. I. Pribeagu