Un alt Condeierul

După cîteva luni de pauză, la mijloc de mai, Condeierul se redeschide ca loc de popas în tumultul zilelor, han al poveștilor și-al frămîntărilor cuvîntului…

Ideea unui blog, cel care se va regăsi mai tîrziu la adresa condeier.ro, s-a născut la capătul unei perioade presărate cu nopți de nesomn, tulburată de întrebări cărora de ceva timp le căutam răspuns. Și-n acele zile de criză, dincolo de oboseală, de incertituni, de acceptarea absurdității multor speranțe și a eșecului majorității întreprinderilor în care mă aruncasem plin de avînt, cel mai greu de suportat au fost regretele, ratarea unor clipe de fericire, pierderea unor oportunități, întîrzierea în a spune ori în a face ceva tocmai în cazul unor persoane care mi-erau extrem de dragi, pînă cînd a fost prea tîrziu. Îmi înfruntam iar vechii dușmani — amînarea, trîndăvia, cei care mă seduseseră întotdeauna cu mult prea multă ușurință.

Blogul ar fi fost, așa credeam atunci, o salvare, căci prin el aș fi găsit un oarecare rost restului de viață și poate chiar mi-ar fi îmblînzit ușurința cu care îmi iroseam ceasurile. Și tot el ar fi trebuit să mă ajute să învăț ritualul scrisului zilnic, să-mi inoculeze disciplina muncii, disciplină pe care n-am fost niciodată în stare să mi-o apropii. Cum scrisul mă fascinase și mă atrăsese dintotdeauna, începusem să cred că e singurul drum pe care-l pot străbate fără teama de a mă pierde în brațele disperării.

Aproape un an de zile, absorbit de entuziasmul începutului, sufocat de problemele tehnice care se iveau cînd mă așteptam mai puțin, făcînd greșeli după greșeli, am reușit, într-o destul de mare măsură, să fac din blog acel ceva în jurul căruia gravita restul zilei și la care abia așteptam să mă întorc. Doar că, încet, după ce entuziasmul inițial s-a mai domolit și după ce, în vară, mi-am luat o lună de vacanță și am avut timp să recitesc și să analizez prima jumătate de an, mi-am dat seama că nu era ceea ce-mi doream. Din neputință ori din nebăgare de seamă, mă rătăcisem.

Cîteva luni m-am amăgit spunîndu-mi că, lucrînd în același ritm, voi reuși să fac, din mers, schimbările necesare, doar că n-a fost cazul. Mă îndepărtam din ce în ce mai mult și, ce e cel mai grav, drăcușorul plin de nuri al trîndăviei mă ispitea spunîndu-mi că-mi pierd timpul și că ar trebui să renunț, că, oricum, nu-s decît una din nenumăratele voci ce alcătuiesc hărmălaia de azi a internetului. Astfel că începutul de an a stat sub semnul renunțării și, deși ultimul articol, părea unul optimist, înăuntru eram din ce în ce mai sigur de apropierea implacabilă a sfîrșitului. Și-apoi viața avea atît de multe de oferit, atîtea drumuri mi se deschideau înainte, pe unele le redescopeream și le găseam la fel de ademenitoare ca altădată, altele, noi, străluceau pline de rouă… Cochetam cu pasiuni pierdute încercînd să mă întorc la viața dinainte, o viață care, acum, mi se părea cu mult mai bună.

Doar că n-a fost așa… Drumurile, după un timp, s-au arătat la fel de prăfuite și la fel de greu de străbătut, iar amintirile amăgitoare s-au împrăștiat ca aburul. Lumea era aceeași și, peste toate, trona apăsător sentimentul că am renunțat mult prea ușor la un an de trudă. Ceva se schimbase, însă: înțelesesem că, de data aceasta, trebuie să nu mă mai ascund în spatele lui așa se face ori așa e bine. Dincolo de toate, Condeierul, apărut ca blog personal, ar fi trebuit să oglindească viziunea mea asupra lumii, căci ea, oricît de neînsemnată, e martora tăcută a unei vieți pierdute în vălmășagul de destine ce alcătuiesc oceanul întreg celor ce-au fost ori vor veni.

Kafka notase cîndva că „scrisul e o formă de rugăciune” și aceasta este, poate, cea mai importantă definiție ce i-a fost dată; doar că nu e vorba de acea rugăciune care caută să creeze o simplă punte între credincios și deitate, ci mai ales de acea rugă ce-ascunde în ea căutarea sinelui. Și tocmai această idee a căutării aș vrea să-mi fie călăuză pe noul drum.

...să ne ferim de glasul
Sirenelor dumnezeiești, de lunca
Cea înflorită-a lor. Numai eu singur
Cîntarea să le-aud...
Homer, Odiseea XII, trad. George Murnu

Prin noul Condeierul voi încerca să redescopăr frumusețea și însemnătatea miturilor (acele „povești” în perfecțiunea sublimată a cărora umanitatea și-a închis marile adevăruri), a tradițiilor uitate în lăzi putrede, dar în care, într-o zi, cînd ne vom întoarce din tărîmul tinereții fără bătrînețe, vom redescoperi rostul pierdut al vieții… Voi aborda subiectele dificile, cele care, astăzi, ori sînt amintite în treacăt, ca făcînd parte dintr-un trecut dispărut, ori sînt trecute cu totul sub tăcere, ca și cînd n-ar fi existat niciodată; voi scrie despre frămîntările mele într-o lume în care mă simt tot mai străin, o lume a cărei alienare, deși profund resimțită de toți, e ascunsă cu viclenie sub rogojina magiei progresului.

În trecut, am dat mult prea multă importanță rețelelor de socializare și multe materiale au apărut întîi acolo. E-adevărat că era primul meu contact cu această lume, că abia mai tîrziu, cînd i-am înțeles dinamica, am găsit-o superficială și extrem de neînsemnată: o zarvă în care nimeni nu spune nimic și-n care nimeni nu are răbdare să-l asculte pe celălalt, în care, sub amăgirea interconectării, se ascund cele mai adînci singurătăți. O lume falsă și-n care ura și aroganța mustesc la tot pasul. Acum însă voi acorda mai multă importanță Depeșei săptămînale, iar blogul va fi cu-adevărat locul nostru de întîlnire.

Nu știu de noile rubrici vor prezenta interes, de blogul va fi un succes ori va rămîne la fel de anonim, dar parcă îmi doresc să-ncep să vă povestesc despre magia poeziei, despre frumusețea scrisului de mînă, despre nopțile frămîntate de visurile tulburi și fascinante pe care cărțile și filmele le nasc uneori, despre inefabilul muzicii, despre cum fantasticul își face loc în realitate prin cele mai neașteptate poteci, despre urzeala cerului ori despre cum, în întîmplările de astăzi, se-ascund, purtînd haine noi, istorii vechi de cînd lumea. Și mai sper ceva: ca, încet, să vă descopăr pe voi, cititorii, să-mi povestiți viețile voastre reale ori pe cele trăite în plăsmuiri de tot felul.

Pentru fiecare dintre noi, fumul ceasurilor se-mprăștie repede și umbrele-i sînt atît de firave, încît uneori, măcar pentru cîteva clipe, ar fi bine să ne-oprim și să-i privim sclipirile.

La mijloc de mai, Condeierul se redeschide ca loc de popas în tumultul zilelor, han al poveștilor și-al frămîntărilor cuvintelor…