„Un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul”: Mihai Eminescu către Veronica Micle

În vara lui 1879, Mihai Eminescu îi trimite Veronicăi Micle una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura română.

În primăvara anului 1872, tînara soție a profesorului Ștefan Micle din Iași, Veronica, se afla la Viena „să se caute pentru o suferință oareșicare” (G. Călinescu)¹. Avea 22 de ani și căsnicia era în cel de-al optulea an. Eminescu, născut cu doar cîteva luni înaintea ei, student în urbea austriacă, o cunoaște și împreună rătăcesc pe străzile vieneze, prin muzee ori prin galeriile de artă.

Apoi, vreme de doi ani, pînă la mutarea lui Eminescu la Iași, Viena și plimbările ei par a se pierde în amintiri, căci, la 8 noiembrie 1874, poetul îi scrie Veronicăi în termeni protocolari²:

Stimată doamnă,

Aseară v-am zărit într-o loje, pe care o ocupați la reprezentația de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societății dramatice.
Atunci, mi-am amintit de invitația primită, de a veni într-o joi la serata dv. literară.

Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o concepție pe care o făurisem încă de la Viena, într-un elan de patriotism.

Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile și cîntecele populare formează, în clipa de față, un material din care culeg fondul inspirațiunilor. Cred că voi putea ceti în salonul dv. o poezie avînd un subiect cules din acest material.

Primiți respectul meu,
Mihai Eminescu

Noile întîlniri dau naștere la trei ani de zbucium, de încercări, de „sărutări furate”, de întrebări, dar, mai presus de toate, de ceasuri de împlinire. „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strîngînd-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”, scrie Eminescu pe marginea unei cărți. Deși destui le sînt împotrivă, între ei plutește promisiunea unei fericiri viitoare.

După trei ani, în octombrie 1877, el se mută la București „unde-l așteptau mizeria, boala, și, mai la o parte, moartea” (G. Călinescu)³. Își scriu, își duc dorul, se cheamă, amînă întîlniri ca reputația ei să nu sufere, el se plînge de lipsa banilor, dar, peste toate, speră.

La începutul lui august 1879, la scurt timp după moartea lui Ștefan Micle, Eminescu îi trimite o scrisoare de condoleanțe Veronicăi în care își mărturisește dragostea, de data aceasta îndrăznind ceea ce-și refuzase înainte: „Veronică – e întîia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hîrtie – nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cît te-am iubit, cît te iubesc. Atît de mult încît mai lesne aș înțelege o lume fără soare decît pe mine fără ca să nu te iubesc.”⁴, îi scrie el încercînd să cuprindă-n cuvinte nu doar ce-a fost, dar mai ales ce-ar putea fi. E una dintre cele mai frumoase și mai tulburătoare scrisori de dragoste din literatura română; sînt în ea rînduri în care Eminescu, deși își spune că piedicile ar trebui să dispară acum, presimte că drumul ce-i așteaptă nu va fi ușor, se luptă parcă nu doar cu neputința împlinirii dragostei, cît, mai ales, cu spaima fericirii.

Urmează întîlnirile, ceasurile de dragoste, gustul plinătății ei, fericirea, reproșurile, intrigile și sfaturile pline de grijă ale „binevoitorilor”, despărțirea, îndepărtarea, apoi semnele bolii, boala și rătăcirile lui Eminescu prin Europa. Cînd se vor reîntîlni dragostea dintre ei va avea doar consintența umbrei lăsată de melancolia nu doar a ceea ce fost ori n-a fost, cît a ceea ce ar fi putut fi.

Treptat, dospește și crește mitul legăturii lor eterne, al unei iubiri dincolo de timp. La două săptămîni după sfîrșitul tragic al poetului, Veronica avea să-i scrie unei prietene:

Trebuie să-ți anunț cu toată părerea de rău moartea și chiar îngropăciunea lui Eminescu.

Prin o fatală coincidență tocmai în ziua cînd el murise, eu, fără să știu, am scris versuri pe tema «Ce n-ar da un mort din groapă» și pe care le-am publicat în România; gîndește-te de un an de zile n-am făcut un vers cît de infim și în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri și în 20 de minute a fost făcută. După părerea multora e frumoasă, am să ți-o trimit și ție.⁵

Ea se retrage la Mănăstirea Văratec și, în noaptea de 3 spre 4 august, incapabilă să-și potolească zbuciumul dinăuntru, măcinată poate de remușcări, alege să-și încheie drumul prin această luînd arsenic.

Cu atît mai tulburătoare sînt cuvintele pe care Eminescu i le trimisese, tot într-un august, în urmă cu zece ani, în amintita epistolă:

Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt; D-zeu e inima noastră. Am înțelesc că un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul⁶.

După mai mult de-un veac, mulți dintre noi, de pe culmile arogante și a toate știutoare ale timpurilor moderne, privesc, măcar cu un zîmbet în colțul gurii, cuvintele poetului, jocul dragostei lor, cu neliniștile, întrebările și zbaterile sale, mai ales că toate-s acoperite în poleiala dată nu doar de timp, cît mai ales de părtinirea martorilor și de meschinăria posterității.

Există însă în acea scrisoare, aflată la hotarul dintre lumi, ce purta în ea promisiunea nu doar a unei iubiri ideale, ci și a unei vieți care-și găsea în sfîrșit un sens, o frumusețe aparte dată de _prea omenesc-_ul care răzbate în fiecare rînd. Eminescu, scăpat de hainele strălucitoare de poet cu care l-au împovărat urmașii, ni se arată om ca toți oamenii, un tînăr bărbat îndrăgostit, frămîntat de îndoieli, amăgit de speranță, care așteaptă cu nerăbdare întunericul ca să bată cu teamă în fereastră și să primească un sărut începător de lume nouă.

Iată, întreagă, această epistolă dintr-un veac pentru totdeauna pierdut:

[București, 5-11 august 1879]

Dulcea mea amică,

Tu știi prea bine că, dacă este cineva care poate aprețui pierderea ce ai suferit-o, acela sunt eu. Trăind într-o poeziție sigură și respectată, te vezi astăzi, prin acea sigură lovire, espusă unor schimbări neașteptate, pe care nu le prevezi, pe care o natură sfioasă de femeie, precum e a ta, nici nu le poate prevedea și, dacă liniștea unui liman al vieții e adevărata fericire, tu cel puțin, de n-ai fost fericită, ai avut o lipsă de suferințe întru cît acestea se nasc din greutățile vieții. Ai avut sprijin pe care-l respectai, precum o știu eu însumi.

Și, dacă-mi dai voie să vorbesc de mine, de acea dureroasă dar adîncă și întinsă fericire pe care atingerea în treacăt a mînei tale, zîmbetul tău, privirea ta trecătoare au răsfrînt-o asupra unei vieți atît de izolate și lipsite de fericire precum este a mea: totuși eu nu voi uita că acea fericire mi-a fost dată între patru păreți ai tăi, ai lui.

Tu știi, dulce și neuitată amică, că sentimentul de care-ți vorbesc nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii, la care se-nchină mulțimea celor fericiți, nici platitudinile unei tinereți necoapte. Nici tinerețea, nici frumusețea ta, nici virtuți sufletești, nici grații fizice nu au fost cauza acelei simțiri care a aruncat o umbră adîncă asurpa vieții mele întregi. Eu nu cutez să-i dau nume și nu i-am dat nicicînd. Adesea există lungi enigme matematice pentru a căror dezlegare îți trebuie o singură cifră cunoscută. Adesea un complex întreg de cauze se dezleagă prin o singură cauzeă, necunoscută încă.

Astfel, în viața mea, ciudată și azi și neesplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. Nici nu știu de ce tu ești parte integritoare a tuturor gîndurilor mele, nici mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic, dar este o legătură cu tine neesplicabilă; de nu între viața ta și a mea, dar desigur între a mea și tot ce e te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pămînt.

Veronică – e întîia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hîrtie – nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cît te-am iubit, cît te iubesc. Atît de mult încît mai lesne aș înțelege o lume fără soare decît pe mine fără ca să nu te iubesc.

Tu nu m-ai făcut fericit, și poate că nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atît de nefericit încît să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adînc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzîndu-te, am știut că tu ești singura ființă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determineze întreaga mea viață.

Tu știi prea bine că nici să te amăgesc nu voi, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, și Dumnezeu ști de n-aș muri ca s-o fac nefăcută. Tu știi asemenea că nu fericirea mea o am în vedere și că doresc toate nefericirile cu putință dacă aceasta ar putea fi prețul fericirii tale. Tu știi dar bine că nu voiesc fericire și, deși tu ești în stare a-mi da – și numai mie mai mult decît ai tu însăți, tu care, în zîmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeiești, totuși am renunțat de mult de la toată și față cu toată fericirea, care pentru mine e una cu persoana ta; eu aș putea să mor nedorind alta nimic decît liniștea ta; oricît de adîncă ar fi durerea pentru pierdere, mor neademenit de dulci iluzii. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt; D-zeu e inima noastră. Am înțelesc că un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul.⁷