Dragobetele: capătul primăverii și legarea dragostei

Dragobetele e capăt de primăvară, ziua în care păsările se „logodesc” și-n care, odinioară, fetele și băieții își legau dragostea abia-nmugurită.

Obicei mai degrabă muntenesc, Dragobetele era ținut în ziua de 24 februarie o dată cu sărbătoarea creștină Aflarea capului Sfîntului Ioan Botezătorul. Era capăt de primăvară, ziua în care păsările, întoarse la cuiburi, se-adună și se „logodesc”; zi de-mperechere atît pentru ele, cît și pentru animale, ziua care anunță primăvara.

Dar dragostea păsărilor se răsfrînge și-n dragostea oamenilor și astfel Dragobetele devine „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieți și fete mari, ba chiar și pentru bărbați și femeile tinere”¹, după cum nota marele folclorist Simion Florea Marian. Și cum într-o asemenea zi nu te poți arăta ca-n zilele obișnuite fetele și băieții se premenesc, iar fetele ca să miroasă frumos își freacă mîinile cu alămioară, calomfir, rozmarin, izmă ori busuioc, iar pentru răsuflare mestecă s_corțișoară_ ori cuișoare², apoi se-ntîlnesc și merg „după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întîi fetele, apoi băieții în cete”, iar de-i vremea urîtă „fetele se strîng prin case pe la pretine și rude, unde vin și băieții de primprejur…”³

Dragobetele face parte din sărbătorile apropiate sufletului, căci dragostea este văzută de popor ca fiind una dintre cele mai profunde însușiri ale omenescului „Părinții cînd văd încolțind dragostea în sufletul copiilor lor, o privesc cu plăcere, căci aceste zvîcniri sînt semne de «om».”⁴ și mamele sînt bucuroase cînd văd că ai lor copiii nu doar că se îndrăgostesc, dar că la rîndul lor sînt înconjurați „de dragoste nevinovată” ⁵. Și Dragobetele e, în același timp, capătul primăverii înscriindu-se în ciclul obiceiurilor premaritale, cele care îndulcesc viața și pun frumusețe în vălmășagul și iuțimea tinereții.

Dar cum începea și cum se lega odată dragostea?

Fetele și flăcăii, chiar și-n iureșul îndrăgostirii, trebuie să se supună unor cutume, să nu facă nefăcute și, mai ales, să aibă grijă la „numele” ce le iese-n lume:

Totuși, «la părul lăudat să nu te duci cu traista mare»; flăcăul obișnui, prin felul cum «își prinde dragostea» și cum și-o schimbă, își face un nume, pe care și fata, înainte de a-i deschide sufletul, îl cîntărește îndeajuns.
Fata, firește, nu se poate lăuda; ea se ferește cît poate de urechile și ochii lumii.⁶

Cum pornește dragostea și de ce, uneori, doar în unele inimi, lăsîndu-le pe altele pustii și surde, nu știe nimeni: „Cînd se văd tinerii pentru întîiași dată, cine ar putea să spună! Poate că nici dînșii nu-și vor aminti mai tîrziu!”⁷, dar ea „ca și un boboc de floare, se deschide în mijlocul unor împrejurări prielnice, cari se reduc la atingerea dintre fete și flăcăi.”⁸

Iar tinerii găsesc ori li se „pregătesc” destule locuri de întîlnit – la fîntînă, la joc, la „trasul fetelor în șură ori în tindă”, la „datul în scrînciob”, la clacă ori la șezătoare, unde se lucrează, dar mai mult nu:

 Aci la șezătoare, ca la orișice adunare de flecăi și fete, se păstrează un obicei vechi: din timp în timp, fac cîte o pauză, lăsînd la o parte lucrul și jocul; fiecare flecău își ia cîte o fată și se duce de o parte de bătrîni, la cămară: o odaiță mică ce se află la mai toate casele țărănești. Acolo flecăul ține pe fată în brațe, o sărută, o mai strînge, o mai pișcă, o mai gîdilă, cu un cuvînt se drăgostesc. Numai spor la lucru nu se face la șezători, căci flecăii, prin năzbîtele lor, provoacă rîsîte ce fac pe fete să se țină cu mînele de piept.⁹

Sînt zilele de început, zilele și ceasurile de neliniști și de bucurie, de întrebări și de îndoieli, zilele cînd o privire ori o atingere aduc raiul ori iadul în inimă, sînt nopțile de nesomn, cu vise amestecate, cu așternuturi frămîntate și asudate, ceasurile nesfîrșite în care dacă e cuvîntul în care, dintr-o dată, se adună lume întreagă. Vremea în care orice loc și orice lucru de nimic devin prilej de apropiere și de încercare a celuilalt, cum minunat descrie Tudor Pamfile:

Joaca dintre cei doi îndrăgostiți stă în «te miri ce și mai nimica». Fata are în mînă o floare, o batistă; flăcăul i-o cere, fata nu i-o dă și apoi el sare să i-o ia cu de-a sila: o apucă de mînă și pe cînd fata și-o ascunde la spate, el caută să i-o întoarcă spre sine, cu care prilej și-apropie fata de sine, trup lîngă trup, îi simte căldura și ridicarea coastelor în respirație, îi simte jocul țîțelor și fierbințeala obrajilor.
Fata se apără cît poate și flăcăul caută să-și prelungească truda cît mai mult (…)
Astfel se leagă dragostea… c-o batistă.¹⁰

Acum e vremea cînd fetele, ori de n-au destulă încredere în frumusețea lor, ori de îl văd pe cel dorit momit de-o alta, fac farmece, leagă și dezleagă ca să „întoarcă spre dînsele ochii și inimile flăcăilor”¹¹, ca să aibă „trecere” și se spală cu apă de nea ori cu rouă ori își pun în scaldă craca pe care-a cîntat cucul ca să fie „drăgălașe la lume, cum îi și cucul de drăgălaș” (Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român)

Liniștirea dragostei

Cînd însă toate s-au limpezit între îndrăgostiți, cînd dragostea își mai liniștește din îndoieli urmează arătarea împreună în mijlocul celorlalți:

Ivirea fetei și a flăcăului în fața lumii, laolaltă, darea în vileag astfel a dragostii dintre dînșii, le aduce, firește, amîndurora, o dreaptă mîndrie; pentru flăcău, ea stă în aceea că a putut supune inima unei fete și pentru fată, că a putut chema, prin darurile sale, sufletul unui flăcău.
Acum însă cele dinainte nu mai ajung, căci altele sînt jocurile și după alte locuri și ascunzișuri tînjesc îndrăgostiții:
Această mîndrie însă nu-i de ajuns; dragostea  își mai are și alte trebuințe, înainde de cea de pe urmă, cari nu se pot îndeplini în văzul tuturora. (…) Îndrăgostiților le trebuie clipe de întîlnire tainică pentru vorbă, dar și pentru joacă, noapte tîrziu, cînd simțurile răsfrîng altfel lumea dimprejur… ¹²

Sărbătoarea dragostei

Dragobetele este astfel nu doar capăt de primăvară, ci și capăt de dragoste, începutul, iar pentru ca acesta să nu fie o simplă joacă de copil în unele locuri

aveau mai demult flăcăii și fetele datină în ziua de Dragobete de a se însoți, adecă de a se înfărtăți și a se însurăți. Legătura aceasta se făcea pe temeiul armoniei frățești de mai nainte, și anume în ziua aceasta se îmbrățoșau și, sărutîndu-se, se încredințau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră se vor ajuta reciproc în orice timp și la orișice nevoie.¹³

deși, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, același Sim. Fl. Marian nota că „acest obicei a dispărut mai cu totul”.

Întorși de la pădure ori nelăsîndu-se duși de la casele unde s-au întîlnit, îndrăgostiții își pipăie dragostea abia înmugurită și sufletul li se umple de veselie la hotarul dintre iarnă și primăvară și, deși așteaptă cu nerăbdare curgerea zilelor, se simt, dintr-o dată, parte din ceva cu mult mai însemnat și viața lor se rostuiește cum se rostuise, secole de-a rîndul, pentru neamul nesfîrșit al strămoșilor.

și de voiu avea toată credința, cît măguri a muta, iară dragoste să n-aib, nemică nu sînt. (…)
Dragostea mult îngăduiaște, îmbunează, dragostea nu rîvneaște, dragostea nu să semețește, nu să făleaște,
Nu face grozăvie, nu cearcă ale ei, nu să mînie, nu gîndeaște răul.
Nu să bucură pre nedireptate, ce împreună să bucură cu adevărul.
Toate le priimeaște, toate le creade, toate le nădejduiaște, toate le rabdă.
Dragostea niciodinioară nu scade… (…)
Iară acum rămîne credință, nădeajde, dragoste, cîte-treale acestea; iară mai mare de acestea e dragostea.
I Corinteni 13, 2-13 (Biblia de la București, 1688)