♭ Festivalul de Film de la Veneția între #MeToo și drepturi impuse cu forța
Începutul celei de-a 76-a ediții a Festivalului de Film de la Veneția a fost marcat de două scandaluri: prezența lui Roman Polanski în festival cu noul său film pe de o parte și numărul prea mic al filmelor regizate de femei în competiție (doar două) pe de altă partă.
În era #MeToo, bineînțeles că prezența lui J’accuse, ultimul film al lui Polanski, era de așteptat să dea naștere la controverse. Directorul festivalului, Alberto Barbera, a încercat să explice, dar nu cred c-a fost de-ajuns ca să potolească încrîncenarea cu care unii vor capul regizorului de origine poloneză pe tavă:
Sînt convins că trebuie să facem distincția necesară între artist și om. Istoria artei e plină de artiști care au comis crime de diverse naturi, cu toate acestea am continuat să le admirăm operele de artă. Același lucru este valabil și pentru Polanski care în opinia mea este unul dintre ultimii maeștri încă activi în cinematograful European.1
Cît despre prezența scăzută a regizoarelor în competiție, același Barbera, care consideră că „[la un festival de film] singurul criteriu de considerat [în cadrul selecției] este cel al calității fiecărui film în parte“2, a declarat:
Dacă ar fi să consider nediscriminarea atunci cînd am ales 60 de titluri dintre 1800 pre-calificate, ar fi trebuit să iau în calcul filme regizate de oameni de culoare, a filmelor regizate de gay sau de alte grupuri discriminate. Ceea ce ar face din festival nu o manifestare artistică, ci o paradă a drepturilor civice…3
Și asta în condițiile în care jumătate dintre membrii comitetului de selecție au fost femei.
Și totuși credeți că cineva a înțeles, că scandalul a scăzut în intensitate? Că au fost urechi care să audă? Nu! Și cred că de la an la an asftel de voci vor fi și mai puternice, pînă cînd festivalurile se vor transforma în niște simple adunări ale diverselor grupuri a căror participare să fie certificată prin algoritmi de netăgăduit, fiecare film urmînd să primească, la sfîrșit, un premiu, pentru ca nici un drept să nu fie lezat.
Cam aici am ajuns după campaniile deșănțate de corectitudine politică din ultimii ani. Să nu se înțeleagă greșit – sînt de acord cu egalitatea în drepturi, cred cu tărie că dreptul meu încetează acolo unde începe dreptul celuilalt, că barbații și femeile trebuie să se bucure de aceleași avantaje și să fie tratați cu aceeași măsură, dar nu sînt de acord cu fățărnicia, cu minciuna, cu impunerea cu forța a unor drepturi absurde, cu acceptarea lor doar pentru că dă bine și că unii știu să urle mai tare decît alții.
Să nu se-nțeleagă cumva că l-aș apăra pe Polanski ori că sînt întru totul de acord cu spusele lui Barbera. Departe de mine asemenea gînduri, căci cred cu tărie că ceea ce a făcut regizorul în 1978 e abominabil și că statutul de artist nu-l absolvă de nerespectarea legilor ori a moralei. Filmele lui însă trebuie judecate cu măsura, neumbrită de cele lumești, a artei; în ele trebuie să căutăm omenescul și lupta care ne macină pe toți în căutarea sensului existenței noastre.
Și nici nu cred că există artiști femei și artiști bărbați, ci doar artiști. Așa că mă revolt cînd cineva încearcă să-mi îndese pe gît niște opere doar pentru că promovează mișcările feministe, LGBT ori mai știu eu ce alte căutări contemporane la modă duse la extrem și atît, fără a avea o valoare în sine…
Cu ce e diferită atitudinea celor care cer prezența cu forța a unor filme din motive de egalitate față de cenzura de orice tip (inchiziție, regimuri totalitare) împotriva căreia am luptat atît? Chiar vrem să trăim într-o lume în care trebuie să fim atenți la fiecare pas, la fiecare cuvînt pe care-l spunem? În care cărțile sînt ciuntite pentru că nu mai corespund unei realități actuale?
Că-ncet ni se ordonează viața socială, că drepturile cîtorva deja le înghit pe ale mele, nu-i bai, sînt gata să accept și asta, dar să intri cu cizmele și-n artă, în cele ale sufletului nu prea mai sînt gata să înghit. Deja sînt sătul de propaganda fără limite din filmele mainstream ori de pe rețelele de socializare.
O lume nu devine mai bună prin decrete, ci prin acceptarea firească și prin cultivarea unor valori perene și umane. Mulți dintre noi uită asta și se comportă ca niște copii răsfățați, care dau din picioare și se tăvălesc cînd un moft nu le e împlinit.
