Geo Bogza, poetul invectivă

Cunoscut mai degrabă drept creator al reportajului literar românesc, Geo Bogza a fost și poet. Unul dintre cei mai interesanți din literatura română.

Cunoscut mai degrabă drept creator al reportajului literar românesc, Geo Bogza (1908-1993) a fost și poet. Unul dintre cei mai interesanți din literatura română  și un exponent de seamă al avangardismului.

Poezia avangardei

Editează în 1928 revista Urmuz și colaborează la Bilete de papagal sau la unu și debutează în 1929 cu volumul „Jurnal de sex” care determină apariția unei campanii de presă îndreptată împotriva pornografiei scrise. Pînă și justiția este chemată să-și spună cuvîntul, dar după trei ani Geo Bogza e achitat. Peste măsură de bucuros își va tipări cărți de vizită pe care scria doar „Geo Bogza. Achitat”.

Despre scris și creație avea să scrie în 1931 „activitatea noastră prin cerneală e o tragedie departe de orice veleități de a face literatură. A ne realiza în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă” („Exasperarea creatoare”); lui Vinea îi scrisese cu cinci ani înainte că „arta nouă nu este o simplă formulă, ci o formulă de viață”.

Versurile ne par azi mai degrabă cuminți:

în zăpada șoldului mai sap și azi întroienit
din cazanele cu smoală aprinse sub coaste
fumul s-a bătut între el, zăpăcită oaste
și nu a ars din carnea în care am strunjit
Fugiri

Care a fost gestul tău cînd uzi de spumă
cînd coapsele ne măcinau ca pietrele de moară
că pruncul dintre pulpe ca trenul dintr-o gară
pornind pe căi aceleași, a nimerit în humă?
Lepădări

În 1933 publică un alt volum, „Poemul invectivă (cu amprentele digitale ale autorului)”, care dă naștere unei alte campanii furibunde împotriva sa. Versurile vor fi printre cele mai „dure“ pe care le va scrie, zugrăvind violul, incestul, zoofilia.

Destrăbălatele tîrgului, fetele care n-au învățat carte
Hoinăreau pe maidane, dornice de dragoste și vin
În floarea roșie a pulpelor ascuns aveau un spin
În care toți amanții se vor cresta de moarte.
Poemul destrăbălatelor frumoase

Printre acuzatori se vor număra Nicolae Iorga, Octavian Goga sau Alexandru Brătescu-Voinești. Este arestat în 1934 și închis la Văcărești, iar în 1937 pentru șase zile. Printre colegii săi de celulă, pe care în reportajele trimise la ziarul Tempo îi numea „vedete ale codului penal”, s-a aflat și celebrul Berilă unul din marii criminali ai epocii – în 1936 ucisese cu sînge rece șase persoane, printre care și un copil, la Galați.

Va respinge mereu așa-zisul atentat la bunele moravuri poetul înscriindu-și scrisul sub zodia suferinței: „violența de expresie presupune o violență de suferință care exclude, de la început, orice element pornografic, pornografia implicînd, în condiția ei esențială, satisfacția”…

G. Călinescu nu-l va aprecia și va scrie dur despre poet_:_ „D. Geo Bogza suferă de priapism. […] Sfătuim pe tinerele fete cu pian să nu primească pe d. Geo Bogza în casă” (Viața literară, 1929), dar N. Manolescu avea să scrie mai tîrziu că „poemul Invectivă nu e o colecție de orori, ci un volum absolut remarcabil prin forţa poetică a distrugerii tabuurilor şi a legalizării oricărui fel de sexualitate”.

Generația 2000 l-a redescoperit și a încercat să și-l asimileze, dar n-a reușit să treacă dincolo de fronda sexualității, resemnîndu-se cu o banală imitare.

În 1937 publică volumul „Ioana Maria. Șaptesprezece poeme” unde iubirea e înfățișată aproape pură și castă, tinzînd spre absolut.

Iubesc și acum Ioana Maria
pădurile de la marginea orașului
în care ne plimbam uneori.
Erau niște păduri sărace
de margine de oraș,
dar dorul meu de tine era mare,
și noi le vedeam fantastice.
Tu spuneai: dincolo de dealul acela
începe celalt tărîm al vieții;
și noi n-am fost pînă acolo niciodată.
VIII

Versuri în care frumusețea iubitei nu mai păstrează nimic din sclipirile erotice dinainte.

Erai frumoasă Ioana Maria
și eu te priveam
și eram amețit de tine
ca de o corabie
care te poartă pe mări
te leagănă
te duce
din val în val
pînă la capătul lumii.
XII

„Cumințirea”

Este mereu în conflict cu autoritatea (regimul antonescian îl consideră un autor „degenerat”) și într-un fel pare de neînțeles schimbare pe care-o suferă după război cînd se alătură regimului comunist. În 1955 devine membru al Academiei Române și-n 1978 primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. În această perioadă mai cunoscute vor fi volumele de reportaj — „Cartea Oltului” (1945), „Țara de piatră” (1946), chiar dacă în 1978 în volumul „Orion” va încerca să scoată iar la lumină opera poetică din tinerețe.  Versurile se „cumințesc“ și uneori par angajate.

Voi, care vă îmbrățișați iubiții pe malul mării,
Nu-i uitați pe cei căzuți în război.
Voi care ieșiți despletite din valuri,
Cu părul ud și greu, pe umerii rotunzi,
Nu-i uitați pe cei căzuți în război.
Voi, al căror păr nu va mai fi ars în cuptoare,
Voi, frumoasele lumii,
Nu-i uitați pe cei căzuți în război.
Voi, frumoasele lumii

Reportajul literar

Așa cum a văzut poezia ca pe-o formulă de viață,  reportajul l-a privit ca pe o „școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să fie un autor viu, în ale cărui cărți să se zbată, de la pagină la pagină, viaţa.” Astfel „_Cartea Oltului” _nu e doar monografia unui rîu, ci și povestea mitică a locurilor, a oamenilor înghițiți de miracolul care este Oltul.¹

De cînd a apărut în lume, pe crestele Hășmașului Mare, oamenii s-au aplecat asupra lui, și l-au privit. Uneori, tot drumul pe care l-a făcut prin lume, n-a fost parcă decît pentru această uriașă întîlnire cu oamenii. În orice caz, au fost mulți, zeci, sute de mii. Unii i-au băut apa limpede a izvorului, alții s-au oglindit în undele lui, alții l-au știut un rîu mare cu ape tulburi și grele de nămoluri. O mie de obrazuri le-a arătat Oltul oamenilor, și oamenii i-au arătat lui o mie de obrazuri. Rînd pe rînd au trecut pe malurile lui, îngîndurați, apăsați de nevoi, îndrăgostiți, plini de jale sau de mînie. Oltul și-i reamintește. Treceau în lungul apelor lui, cu coasa pe umeri, iar soarele care se pregătea să apună le asvîrlea umbra măreață, peste unde. Cîntau uneori din fluier, despre Olt; iar alteori tăcuți, ascultau cum apele Oltului cîntă despre ei.²

Oricît de miraculos ori de maiestuos ar fi, marele rîu trebuie să se supună datului lumii și să moară, gustînd vremelnicia omului și împlinind destinul tragic al oricărei viețuiri.

Dar pentru Olt, toată această largă legănare a lumii, s-a terminat. Acum e sfîrșitul. Din tot ce-a fost pe vremuri, n-au mai rămas decît aceste întinse nisipuri. Deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune, pare că spune suprafața lor pustie și spulberată. Unde sînt munții, unde sînt stîncile, unde sînt cetățile de odinioară? S-au sfărîmat. Și n-au mai rămas decît aceste întinse, pulverizate nisipuri. Din tot ceea ce a cunoscut Oltul în drumul lui, atîta a mai rămas. Întinse, orizontale suprafețe pustii. E parcă ruina totală a lumii.

Iar fluviul larg care trece în față, tîrăște în această năruire tot universul, așa cum pare că poartă între malurile lui, întreaga materie a lumii, desagregată. E ca o descătușare supremă de ultimele legi cunoscute, ca o curgere a întregului cosmos din sine însuși, undeva în afară. Așa e, deasupra acestor întinse nisipuri, moartea Oltului, transfigurată.³

După o viață tumultuoasă, Geo Bogza s-a stins la 14 septembrie 1993.