Centenar Dinu Lipatti — Înșir’te mărgăritari: „Lumină lină” de Tudor Arghezi

„Nu cînta muzica pe care o iubești, cîntă mai degrabă muzica care te iubește” pare a fi fost destinul lui Dinu Lipatti. De ziua lui un poem de Arghezi…

De prea multe ori trecem pe lîngă oameni, lucruri, ceasuri ori zile nu doar fără să le pătrundem adevăratul înțeles, cît mai ales fără a înțelege diafanul apariției și al trecerii lor prin lume.

În ziua de 19 martie 1917, s-a născut la București Constantin Lipatti cel care va fi cunoscut ca Dinu Lipatti și al cărui naș de botez a fost chiar George Enescu.

Tatăl, Theodor Lipatti, studiase vioara cu Pablo de Sarasate, dar preferase să se dedice carierei diplomatice și, deși își dorește ca Dinu să-i urmeze pasiunea pentru vioară, va trebui să cedeze văzînd legătura specială pe care fiul o are cu pianul.

După studii la București cu Mihail Jora și cu Florica Musicescu, Dinu Lipatti pleacă la Paris unde-i are ca îndrumători pe Alfred Cortot, Paul Dukas, Charles Munch și Nadia Boulanger cea care va avea cea mai mare influență asupra lui.

La Paris o cunoaște pe Clara Haskil de care îl va lega o prietenie solidă pînă la sfîrșitul vieții.

Toată lumea a rămas mută de uimire, de admirație. Nici Horowitz nu a produs o asemenea impresie , cînd era tînăr. Este o adevărată revoluție în lumea muzicală, și trebuie un curaj foarte mare pentru a cînta în public după el… sau chiar înainte.¹

va scrie Clara mai tîrziu despre el.

Recitalul de la Paris din 20 mai 1935 e începutul carierei internaționale pentru Dinu Lipatti și-n doar cîțiva ani numele său e cunoscut de majoritatea melomanilor.

În 1943 apar însă primele semne ale unei boli misterioase: febră, oboseală, ganglioni umflați. Urmează tratamente de tot felul și într-un tîrziu vine și diagnosticul necruțător: o formă de leucemie, limfomul Hodgkin.

Anul 1950 aduce o oarecare ameliorare a stării de sănătate datorită cortizonului și cîteva concerte la Geneva ori la Zurich entuziasmează publicul.

Apoi ultimul recital, cel de la Besançon din 16 septembrie 1950, care rămîne ca un moment de grație în istoria muzicii. Deși nu credea că va putea cînta, Lipatti face un efort extraordinar și susține recitalul, deși în cea de-a doua parte nu va reuși să interpreteze decît 13 din cele 14 valsuri de Chopin. După o pauză extrem de lungă revine pe scenă și în locul ultimului vals oferă publicului, într-un simbolic gest de rămas bun, coralul Jesus bleibet meine Freude (Iisus este bucuria mea) de J. S. Bach pe care în acel an, după multe ezitări, îl înregistrase.

Peste nici trei luni, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti moare ascultînd Bach. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

Avea 33 de ani.

Într-o scrisoare², în care-i mărturisește fostei profesoarei Florica Musicescu zbuciumul dinaintea înregistrării Concertului pentru pian în la minor de Robert Schumann, Lipatti scria:

Dar n-ar fi mai bine să spun Nu înainte de al înregistra? Tehnic îl cunosc, din punct de vedere muzical îl iubesc profund dar nu l-am cântat niciodată în public. Ai dreptul să înregistrezi o lucrare în aceste condiții? Mi-e teamă că nu. Și apoi, mi-ați spus odată aceste cuvinte: Nu cânta muzica pe care o iubești, cântă mai degrabă muzica care te iubește. Oare Schumann mă iubește, iată întrebarea?

Acesta pare a fi fost și destinul său: „Nu cînta muzica pe care o iubești, cîntă mai degrabă muzica care te iubește” și puținele înregistrări rămase ne arată cît de mult l-a iubit aceasta.

Oricît aș încerca, vorbele mele ar fi prea puține și prea șchioape pentru a povesti cît de importantă este această zi pentru cultura română și despre ce reprezintă cu-adevărat Dinu Lipatti pentru sufletele noastre, ale tuturor, cel despre care tot Clara Haskil spunea: „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul geniu”.

Las un poem de Tudor Arghezi, duios și adînc, să se așeze între noi și amintirea lui.

Lumină lină

Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcînd aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare,
Învăluită-n aur și parfum ?

Neascultînd de vîntul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum, ale zambilei,
Puterile-amorțite ți le rup.

Voind să duci tezaurul de ceară,
Te prăbușiși din drumul cel înnalt.
Cine-o să vie, trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald?

Cu aripa-n țărînă și în vis,
Strînge la piept comoara ta deplină.
Cît te iubesc, frumoasa mea albină,
Că sarcina chemării te-a ucis!

Pe Dinu Lipatti îl puteți asculta și-ntr-o înregistrare din ultimul său concert de la Besançon din 16 septembrie 1950: Franz Schubert – Impromptu op. 90 nr.3 în Sol bemol major.