Înșir’te mărgăritari: „Poveste” de Jorge Luis Borges, la Lăsatul secului

De Lăsatul secului se petrece, se lasă-n urmă desfătările lumii. Un poem de Borges ne pregătește pentru postul ce va să vină.

Cu excepția sfîrșitului de săptămînă, a puținelor zile de concediu și-a cîtorva sărbători care nu ne mai spun aproape nimic, zilele noastre s-au transformat într-o unică și nesfîrșită zi în care viețile ni se zbat în ritmul implacabil și nepăsător al unui ceasornic.

Lăsatul secului e ziua cînd lăsăm postul (secul) să intre și e în aceeași timp și zi de sărbătoare, și de pregătire pentru săptămînile de înfrînare care urmează, căci postul este asemeni unei păduri dese în care mulți se rătăcesc: nu poți intra ori păși oricum prin el.

Se mănîncă, se bea, se joacă și se petrece pînă tîrziu în noapte ca un prelung gest de despărțire de toate ale lumii, de ispitirile ei. Este o zi de hotar, dar este, mai presus de orice, ziua în care, încet, toate cele din trecut se adună rînd pe rînd și așteaptă răbdătoare ceasul de slăbiciune al trupului obosit de post și-al sufletului chinuit de amintirile poftelor ca să vină și să ne-ncerce tăria. Tîrziu în noapte se fac farmece, căci duhurile și jivinele întunericului se-adună și ne-așteaptă neputințele.

Jorge Luis Borges, cel atît de îndrăgostit de O mie și una de nopți, ne-a lăsat povestea unei preschimbări ca început de miracol.

Poveste

În basmul oriental se povestește
De-un rege-al vremii care, osîndit
La fast și plictiseală, a ieșit
Prin mahalale, singur și hoțește,

Și-a navigat prin marea de sărmani
Cu mîini murdare și obscure nume.
Azi, ca acel Emir, plecat în lume,
Harun, vrea El să facă peste ani.

Nascut de o femeie-i, cu însemnul
Acelor ce-s ca pulberea în vînt,
Și-al lui va fi atunci întins pămînt,

Văzduh și apă, pîine, piatră, crin,
Iar mai apoi martiriu, sînge, spin,
Batjocura, și cuiele, și lemnul… ¹