♭ Jurnal din anul virusului (IX)
luni, 30 martie
Ca-n fiecare an, trecerea la ora de vară mă dă peste cap. De fiecare dată visez cu ochii deschiși la ziua cînd voi munci doar pentru mine, cînd nu va mai trebui să fiu prezent între anumite ore îndeplinind o muncă aproape de sclavie. O zi cînd programul meu se va circumscrie ciclului mult mai simplu al acelui ceva pe care ne-am obișnuit să-l numim natură.
La serviciu abia sînt în stare să-mi îndeplinesc sarcinile. Pleoapele grele, ceața pe care nu reușesc s-o alung dintre gînduri, însoțită de o durere de cap tot mai crîncenă, completează tabloul unei zile aproape ratate.
Mă dezmeticesc cu zece minute înainte de plecare și abia am timp să închid computerul. Mai erau atîte de făcut, dar îmi spun că nu sînt prea în urmă, că mîine, poimîine am timp să recuperez.
La întoarcere, încerc să nu-mi las gîndurile să rătăcească așa cum mi se întîmplă uneori cînd conduc. Astăzi sînt mult prea obosit și, deși sînt puține mașini, drumul prin sate e mai mereu plin de neprevăzut.
Ajung cu bine, deși, cu un sat înainte sînt oprit și, pe lîngă declarația pe proprie răspundere și legitimația de serviciu, trebuie să arăt talonul, asigurarea și permisul. O verificare ca la carte.
Seara prefer să ascult muzică. Nu am chef de știri, de cifre, de îmbolnăviri, de morți, de restricții. Citesc și mă smulg cu greu dintre pagini ca să dorm.
marți, 31 martie
Vremea s-a schimbat iar și o nouă zăpadă a mieilor vine să răspundă dorului din toiul iernii. Muncesc cu mai mult chef decît ieri, poate și pentru că, de cîte ori îmi întorc privirea spre fereastră, cenușiul cerului, scoarța neagră și jilavă a copacilor îmi spun că primăvara e încă departe.
Într-o pauză, o ultimă corectură a articolului despre cum medicii nu au dreptul să demisioneze acum și îl trimit spre publicare.
Conform raportării INSP, astăzi a fost primit rezultatul pozitiv la testarea Covid 19 a unei persoane care a decedat la domiciliu din județul Suceava.
Este vorba e un bărbat de 56 ani, cunoscut cu afecțiuni psihiatrice, care locuia singur. Decesul a fost constatat de către personalul ambulanței în data de 26.03.2020.
Așa a fost anunțat decesul numărul 69 astăzi, puțin după prînz. În cîteva cuvinte, într-un limbaj sec, chirurgical aproape. Și totuși cîtă dramă cuprind în ele, cum vorbesc despre neputința și eșecul nostru ca oameni, despre ratarea din gesturile mărunte, în momentele cele mai banale ale zilei.
Am trecut prin ceasuri de singurătate crîncenă, dar, de fiecare dată, am reușit să găsesc măcar o ureche care să mă asculte preț de cîteva minute. Am trecut prin boală și, deși în unele momente m-am simțit cu totul părăsit, n-am simțit niciodată ce-nseamnă să fii cu totul uitat, să-ți duci singur întreaga durere ori disperare.
Ne plîngem că trebuie să stăm în casă, uneori ne săturăm de prezența celor de lîngă noi, îi găsim plictisitori și sîcîitori, am vrea să ieșim, să fim oriunde altundeva, să stăm la o cafea cu prietenii, cu cei care ne înțeleg (niște străini, de fapt). Trecem însă mult prea ușor peste ce mare dar ni s-a dat, iar cînd auzim despre oameni care se sting singuri ridicăm nepăsători din umeri ori spunem că trebuie să fi făcut ceva ca să merite un asemenea destin. Uităm însă cît de ticăloasă e viața și cum, într-o clipă, ne poate răpi tot ce aveam, tot ce credeam că ni se cuvine, un dat pentru eternitate.
Restul zilei amintirea a ceea ce am citit îmi provoacă de multe ori o durere aproape fizică și, de fiecare dată, vine cu un gust metalic, greu. Cerul acoperit de nori groși, întunecați aduce, mult prea devreme, întunericul.
miercuri, 1 aprilie
Urăsc să conduc pe polei. Cînd mă trezesc șoseaua strălucește pe margini. Pe mijloc pare uscată, îmi fac curaj și, treptat, mă relaxez. Doar că, în ultima jumătate de drum, descopăr un asfalt în întregime acoperit de gheață. De cîteva ori mașina intră în balans și trebuie să conduc extrem de încet. Și mai e și teama de a nu ajunge la timp.
Ceasuri mai tîrziu îmi dau seama că, deși cînd m-am trezit am cochetat pentru cîteva clipe cu gîndul de a-mi lua o zi de concediu, astăzi mi-am înfrînt o frică, că de-acum iarna nu va mai fi un coșmar pentru ceasurile cînd trebuie să fiu la volan.
Dar bucuria dispare repede și restul zilei mă frămînt din cauza unui lucru de nimic asupra căruia nu am nici un control și care cred că s-a întîmplat deja. Spre seară înțeleg cît de inutil a fost zbuciumul meu. Înțeleg, pentru a cîta oară?, că majoritatea suferințelor se nasc din modul în care ne raportăm și cum alegem să răspundem la cele ce ni se întîmplă și nu din faptele în sine.
O zi care-mi doresc să se termine cît mai curînd. Nu e începutul de aprilie pe care-l speram, dar cîte mai sînt ori vor mai fi așa cum ne dorim? Și ce-nseamnă acestea: a dori, a spera? Ce-au însemnat vreodată?
