♭ Nu! Medicii nu au dreptul să demisioneze! Nu acum!

Cred că puțini dintre noi, oricîte cărți am fi citit și oricîte filme am fi văzut, putem înțelege ce-a însemnat să fii pe front în Primul Război Mondial ori să rătăcești pînă la cotul Donului, să te întorci și să lupți pînă în Munții Tatra în următorul.

Habar n-avem ce-nseamnă să stai în tranșee ud, murdar, năpădit de păduchi, de pureci și de șobolani, să degeri și să n-ai unde să te încălzești. Ori să n-ai mîncare ori să auzi continuu, zi ori noapte, zgomotul infernal al artileriei, șuierul gloanțelor. Să stai înfășurat într-o manta care pute rugîndu-te ca Dumnezeu să mai aibă milă de tine măcar un ceas, iar, dacă ești nevrednic, măcar să asculte rugăciunile celor rămași acasă: ale unei mame, ale unui tată încărunțit prea devreme, a unei iubite. Să supraviețuiești clipelor cînd cei cu care ai venit, oameni din sat ori alții, cu care te-ai legat acolo, dintr-o dată, ori nu mai sînt ori suferă mutilări îngrozitoare.

Da, habar n-avem ce-a însemnat să fii în război. Și să nu credeți că pentru cei rămași era mai bine. Lipsurile, boala, cei plecați care se întorceau ca niște simple nume pe listele reci ale morții.

(Iar nouă ne e greu să stăm cîteva zile în casă ori să ne completăm o declarație care să ne justifice ieșirile.)

Pentru cei de pe front exista varianta fugii, a trădării, dar cel prins ajungea în fața curții marțiale, iar pedeapsa era întotdeauna moartea.

„Da, și?” ați putea spune. Ce legătură au timpurile de-atunci cu situația de-acum?

Au, pentru că și acum sîntem într-un război. Cu o altă față, îi spunem criză, dar tot război se cheamă că e. Dacă o țară întreagă este închisă și dacă pedepsele pentru încălcarea regulilor se înăspresc, mi se pare normal ca să ne comportăm ca la război. Și ca, într-o astfel de vreme, fiecare dintre noi să-și împlinească menirea în locul unde este chemat s-o facă.

Un pompier nu renunță pentru că focul s-a întins prea mult ori pentru că arde prea rău, nu merge doar la intervențiile ușoare, să salveze o pisică dintr-un copac ori un cal căzut într-un canal. Nu, un pompier își face treaba în orice condiții. Iar în caz de cutremur se strecoară printre dărîmături în încercarea de a mai salva încă o viață. Poate că nu are cele mai bune echipamente, poate că e prost plătit, dar aici statul trebuie să intervină.

O mamă, dacă e mamă, își iubește copiii și are grijă de ei și cînd sînt buni și cînd o ascultă, dar și cînd au diformități fizice ori psihice. Pentru că asta înseamnă să fii mamă.

Un preot duce la groapă toți morții. Face față descompunerii (uneori infiorătoare) ori durerii (dincolo de suportabil în cazul morții unor tineri). Nu-i triază și-i conduce doar pe cei arătoși ori bogați.

În același mod, un medic are menirea să-i ajute pe bolnavi în orice condiții, chiar și atunci cînd viața lui îi e pusă în pericol. Nu poate demisiona pentru că lipsesc materialele de protecție ori pentru că nu sînt medicamente.

Mai ales că același doctor, în urmă cu cîteva luni, se bucura că are un salariu de cîteva mii de euro, primea șpagă (cîți dintre ei au renunțat?) și tăcea din gură cînd bolnavii își aduceau de-acasă feși, seringi, ace ori medicamente.

După ce li s-au mărit salariile vă mai amintiți de un protest de-al medicilor? Vă mai amintiți să fi ieșit o singură dată în stradă și să spună că le-a ajuns, că își dau demisia, pentru că nu se mai poate, că nu pot fi părtași la un sistem care nu doar că-și batjocorește pacienții, dar îi și omoară cu zile? După Colectiv? După scandalul dezinfectanților diluați?

Nu, n-au ieșit. Era bine și cald și viitorul se anunța luminos. Cariere de succes încheiate cu o pensie binemeritată.

Iată însă că vine un nenorocit de virus, le dă toate planurile peste cap și scoate la lumină încă o dată, dacă mai era nevoie, putreziciunea sistemului.

Și ei ce fac? Duc grija bolnavilor? Nu! Să ne amintim că o gravidă n-a fost primită într-o maternitate pentru că era suspectă de Covid-19, căci medicii și asistentele au ieșit în stradă și i-au refuzat internarea. Unei gravide! Unei bolnave! Uneia dintre noi!

Să nu ne-amăgim! Nu, lor își duc grija! Căci, dintr-o dată, au descoperit că sîntem egali în fața bolii, că, o dată infectați, vor trebui să fie tratați de acest sistem mizerabil ai cărui părtași au fost. Și dintr-o dată le e frică. Își dau seama că banii nu-i mai ajută, că nu mai pot pleca să se trateze afară, căci pînă și sistemele de-acolo, cu mult mai bine pregătite, au clacat, copleșite de numărul mare de bolnavi, cît despre sistemul privat s-a dovedit că e doar o căpușă nesătulă, a cărei singură rațiune de a exista sînt banii.

Nu, medicii nu au dreptul să demisioneze, iar dacă totuși o fac, nu trebuie să li se mai permită vreodată să se angajeze în sistemul public de sănătate.

Să fie medici a fost o alegere conștientă ori măcar așa se presupune. Nu le-a pus nimeni pistolul la tîmplă și nu li s-a oferit ca alternativă un lagăr în Siberia ori zile fără soare în ocnă.

Știu că nu pot generaliza, că sînt excepții și mă înclin, cu toată ființa mea, în fața acestor Doctori, dar sînt mult prea puțini. Dar nu despre ei e vorba aici, căci știu că ei nu vor renunța vreodată, căci bolnavul și vindecarea lui sînt rațiunea lor de a exista.

Să fii viu, să trăiești între oameni nu-nseamnă doar să te bucuri de niște drepturi, ci, mai ales, să-ți îndeplinești responsabilitățile cu care timpul și locul ne împovărează pe fiecare dintre noi. Abia asta face diferența dintre om și sălbăticiune, dintre om și bestie.

Și să nu credeți că iau apărarea statului. Nu, sînt conștient că nici acestuia nu-i pasă de noi, că se comportă ca un animal hăituit care încearcă să scape, dar va veni și vremea acestuia. Acum trebuie doar să privim, să înțelegem și să ne pregătim pentru schimbarea ce va trebui să aibă loc.

Dar pînă atunci: Nu! Medicii nu au dreptul să demisioneze! Nu acum!