Povestea unei pasiuni „sîcîitoare”…

După ce în ultimii ani de liceu m-a ispitit ideea unei lecturi în original a lui Platon, greaca veche s-a transformat într-o pasiune obsesivă a cărei împlinire am tot amînat-o…

Unii ar putea spune că e o calitate, că dau dovadă de curiozitate (cea care știm că-ți păstrează mintea tînără), dar, de-a lungul timpului, am început să cred că este unul dintre marile mele defecte – urmarea pasiunilor, pentru mine altcătuită întotdeauna din trei etape: mult prea ușoara înflăcărare, un timp pierderea totală, urmată invariabil de părăsirea bruscă, mai mereu definitivă.

Din cele trei, fascinantă mi s-au părut întotdeauna perioada de pierdere, singura ce naște o stare de bine și dă sens zilelor, făcîndu-mă să mă retrag din lume și să mă închid într-un mine pe care-l cred singurul real… Doar că după ea urmează întotdeauna perioada de părăsire cînd, ori pentru că dau peste primul obstacol major ori pentru că interesul pur și simplu dispare, de pe o zi pe alta renunț și nu promițîndu-mi să revin într-o zi, ci convins că nu mai există cale de întoarcere.

Pe cîte astfel de drumuri n-am rătăcit și cîte poteci n-am părăsit înfundate în urmă?

Au fost și cîteva excepții la care am revenit cu încăpățînare și care, din această cauză, nici n-ar fi corect să mai fie trecute la categoria pasiuni, ci la obsesii – majoritatea cărora se prăfuiesc încet în sertarele unui dulap imens, de spițer, căruia îi spun memorie.

Și au mai fost altele cărora, deși nu le-am dat prea multă importanță, s-au încăpățînat să mi se-arate cînd mă așteptam cel mai puțin și să mă umple invariabial de melancolie. Iar una, pe negîndite, m-a lovit în ceasurile mocirloase în care m-am bălăcit (o, cît mi-aș fi dorit să găsesc mai repede ieșirea!) în ultimul timp: greaca veche.

În ultimii ani de liceu, cînd l-am citit prima dată pe Platon (de-atunci mă amăgesc cu promisiunea unei lecturi integrale, dar… îmi găsesc alinare în gîndul că nu am Operele complete), m-a vizitat și ispitit ideea de a-l citi în original. Am căutat manuale și am înțeles cît de săraci sîntem, căci, pe lîngă cel al folosit de biserica ortodoxă, abia apăruse unul la Humanitas. Cît despre dicționare, nici măcar biblioteca municipală nu avea, așa că m-am mulțumitit cu unul franțuzesc. Și studiul a început, heirupist ca-ntotdeauna, dar, după doar cîteva luni, înflăcarea s-a domolit pentru a se stinge extrem de repede apoi: pronunția și accentele mă chinuiau îngrozitor (trebuie să vă aduceți aminte că pe vremea aceea internetul abia se năștea), iar în orașul meu de provincie nu am găsit un clasicist care să aibă răbdarea să mă ducă de mînă prin hățișurile începutului…

Și totuși, pentru a încerca să explic îndărătnicia ulterioară, ar trebui să amintesc un alt moment, petrecut cu cîțiva ani înaintea revelației din liceu. Într-o seară, pe cînd îmi făceam temele – mă chinuiam cu ceva repetitiv și inutil și lăsasem televizorul aprins, dintr-o dată am auzit un bărbat vorbind într-o limbă ce mi s-a părut cea mai minunată din lume. Mi-am ridicat privirea din caiet și timp de-o jumătate de oră abia am îndrăznit să respir. Cel care vorbea, așezat la o masă, slăbuț și puțin cărunt, aveam să descopăr că era ambasadorul Greciei în România și că transmitea obișnuitul mesaj de ziua națională. Așadar așa suna neogreaca și mi-am spus că astfel trebuie să-ți vorbească îngerii cînd ți se-arată în visele tulburi de la miez de noapte ori în cele de dimineață…

Apoi vîltoarea vieții și lucruri cu mult mai importante m-au acaparat, dar dorința de a mă apropia măcar a rămas să mă tulbure atunci cînd mă așteptam mai puțin, ca un ghimpe prea adînc intrat și pe care, nereușind să-l scoți, îl lași și încerci să nu-l tulburi prea des.

Pînă acum cîteva săptămîni… Aveam cu disperare nevoie de ceva care să-mi ocupe mintea și să-mi aducă oarecare liniște și mi-am zis că greaca veche, visul pierdut al adolescenței, ar putea fi acel ceva. Și-acum exista internetul. Cîteva zile le-am pierdut căutînd manuale și texte bilingve, în altele am triat descoperirile, dar apoi a apărut prima problemă: pronunția pe care o învățasem odinioară, cea folosită în mediile academice, erasmică, mi s-a arătat dintr-o dată peste măsură de artificială. Am ascultat același texte (mai ales biblice) în pronunția reconstituită, dar și în cea a limbii de astăzi și prima dintre ele mi s-a arătat atît de artificială că, de multe ori, nu mi-am putut stăpîni dezgustul ori dorința de a opri înregistrarea, căci de prea multe ori mi se părea că ascult pe cineva cum își plimbă unghiile pe o tablă școlară.

Am ales să urmez tradiția bizantină și pronunția transmisă de aceasta, în ciuda tuturor problemelor ce vor apărea pe parcurs, și am pornit plin de avînt pe noua potecă. M-am împotmolit destul de repede, dar am reușit să mă ridic… De data asta am găsit și-un sprijin – exemplul lui Tolstoi care, trecut de patruzeci de ani, într-o iarnă a reușit să-nvețe într-atît încît să se descurce acceptabil printre clasici cu sau fără dicționar. E adevărat că era Tolstoi și că iernile rusești și ceasurile de-atunci erau cu mult mai lungi, nesfîrșite chiar, dar un șirag de anotimpuri sper săfie suficient pentru mine…

Mai simt însă și că ultima stație în care voi mai reuși să urc în acest tren… Ori poate că deja e prea tîrziu, dar uneori pasiunile trebuie să-și găsească împlinirea în ciuda cîștigului pe care, de multe ori, îl aduce amînarea lor și despre care voi scrie curînd…

Voi cum vi le-mblînziți, creșteți, amînați ori cu totul uitați pe ale voastre?