Revoluția tăcută

Înfășurați în hainele confortabile ale prezentului, amăgiți de nălucile atît de ispititoare pe care progresul ni le oferă, rămînem orbi la chipul pe care l-ar putea împrumuta ziua de mîine.

Îmi plac computerele, prea mult uneori, dar cel mai mult, îmi place să programez. Sînt zile în care orele dedicate scrisului sînt înghițite de cele în care încerc să disec o problemă și s-o oglindesc în linii de cod ce se-aseamănă de multe ori cu pînzele întrețesute ale unui păianjen nebun, dar care ascund în ele o frumusețe desăvîrșită. Ceasuri în care truda de a face o mașină să înțeleagă ce vreau îmi provoacă o satisfacție greu de atins altfel. Sînt dintre cei care cred că programarea este nu doar o știință, ci și o artă și că, așa cum extraordinar au sintetizat cei de la WordPress, code is poetry.

Îmi amintesc că primele programe le-am scris în BASIC, la începutul anilor ’90, pe un HC, și că noua lume, atît de fascinantă și de altfel prin încercările de a găsi acele rezolvări minunat de frumoase prin simplitatea lor, m-a acaparat cu totul. Mult mai tîrziu am descoperit universul și filosofia Open Source și am știut că nu mai există scăpare.

Dar, ca-n orice poveste frumoasă, ca, de altfel, în orice părticică a acestei lumi, se ascunde și-un vierme al putreziciunii, căci, în umbră, stă la pîndă, ca o jivină care are o răbdare infinită pentru a-și prinde prada și pentru a o sfîrteca chiar în clipa cînd aceasta nu mai are nici o șansă de scăpare, o transformare extraordinară.

Încet am început să întrezăresc cum păpușari nevăzuți întrețes un văl minunat în jurul nostru, tocmai pentru a nu mai avea timp să vedem și să înțelegem cît de extraordinare vor fi schimbările ce ne așteaptă, căci astăzi întreaga revoluție digitală scufundă într-o ceață densă nu doar cele cu adevărate importante pentru viața noastră, cît mai ales mîinele. Și, deși încă sînt voci care încearcă să ridice vălul și să ne arate viitorul, acestea se pierd extrem de repede în mulțimea infinită a celor ce-alcătuiesc astăzi conștiința publică.

S-au pîngărit de lucrurile lor și s-au desfrînat cu faptele lor.
Psalm 105, 39

În secolul XX, deși conceptul apăruse cu mult mai devreme, imaginarul popular a fost fascinat de roboți, de ceea ce ei vor fi în stare să facă, cu toate că, în mare parte, ne limitam să ni-i închipuim ca niște simpli sclavi care să ne elibereze de povara muncilor fizice, sclavi ce nu depășeau condiția de mașini, de lucru făcut și care ascultă.

Dar cumva am fost mereu convinși că există și-o parte întunecată a poveștii de succes, căci în 1942, într-o povestire, Isaac Asimov introduce Cele trei legi ale roboticii:

• Legea 1: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei ființe umane sau, prin neintervenție, să permită ca unei ființe omenești să i se facă un rău.
• Legea 2: Un robot trebuie să se supună ordinelor date de către o ființă umană, atîta timp cît ele nu intră în contradicție cu Legea 1.
• Legea 3: Un robot trebuie să-și protejeze propria existență, atîta timp cît acest lucru nu intră în contradicție cu Legea 1 sau Legea 2.¹

Inteligența artificială va da naștere însă unei noi paradigme, schimbînd întru totul condiția robotului așa cum credeam că o cunoaștem, făcîndu-l să evolueze și, împlicit, să tindă să-și creeze un domeniu pe care să-l stăpînească. Robotul secolului trecut depindea în mare măsură de noi, noi eram creatorul și chiar de unii dintre noi ar fi făurit mașini demonice, acestea nu și-ar fi depășit condiția de făpturi ieșite din mîinile noastre.

Roadele inteligenței artificiale vor fi însă de o cu totul altă natură. Noilor creaturi, atunci cînd va veni vremea, nu le va păsa de ceea ce credem ori dorim noi, ci își vor împlini propriile nevoile (poate nici măcar nu e cel mai potrivit termen), în care noi vom fi la fel de neimportanți pe cît de neînsemnate sînt, astăzi, animalele ori plantele pentru noi.

În ultima vreme se vorbește tot mai des și despre o revoluție a forței de muncă, căci noii roboți vor acapara majoritatea slujbelor și curînd nu vor mai exista nici măcar poziții creative pe care aceștia să nu fie în stare să le umple. E o revoluție de care nu vom fi conștienți decît atunci cînd roadele ei vor fi vizibile. Nu se vor ridica baricade, nu vor fi proteste, nu vor arde clădiri, nu se vor constitui tribunale revoluționare, dar efectele ei vor fi cu mult mai înfiorătoare decît tot ce-au produs toate revoluțiile de pînă acum.

Miliarde de indivizi se vor trezi, peste noapte, cu totul nefolositori, rătăcind ca posedați pe străzile și prin orașele minunate, incredibil de curate, de ordonate, pline de lumini și de culoare. Eliberați de truda zilnică, vor descoperi golul dinăuntru pe care nu vor fi în stare să-l umple cu nimic, căci, ocupați prea multă vreme să-și satisfacă nevoi imaginare, vor înțelege că au uitat, nu doar ceea ce e important, ci, mai ales, ce-nseamnă viețuirea.

„Sînt optimist în ceea ce privește viitorul tehnologiei. […] Și totuși trebuie să fim foarte, foarte atenți. Prima revoluție tehnologică a dus la Primul Război Mondial. A doua a dat naștere celui de-al Doilea Război Mondial. Acum asistăm la cea de-a treia revoluție tehnologică. Al Treilea Război Mondial al trebui să fie împotriva sărăciei, bolii și a poluării mediului.”
Jack Ma, fondatorul Alibaba.²

Instincte atavice vor renaște și grozăvii pe care le-am crezut pentru totdeauna îngropate în trecut se vor întoarce să ne bîntuie. Poate ni se va oferi o perioadă de grație în care să fim încă hrăniți cu drogurile cu care ne-am obișnuit atît (realitatea virtuală în care fiecare viață e un succes), dar va veni o zi, cînd resursele se vor împuțina, noi ne vom fi transformat de mult în niște gîndaci de bucătărie și moartea va împrumuta miliarde de chipuri.

Veți spune poate că-s doar elucubrațiile unei minți speriate de progres. Așa să fie oare? Față de secolul al XIX-lea enorm de multe munci sînt acum în grija roboților. Manufactura aproape a dispărut, există aparate care ne eliberează de aproape toate treburile casnice, călătorim mai repede și mai ieftin, avem acces la miriade de produse și de informații, știm, ori cel puțin ne amăgim, că știm mai mult decît am știut în întreaga istorie a umanității despre univers, nașterea, evoluția și moartea inevitabilă a acestuia.

Părem că stăpînim macro- și micro-cosmosul și totuși viețile ne sînt din ce în ce mai întunecate și mai însingurate. Ne căutăm fără a ne găsi, stăm unul în fața celuilalt fără a ne vedea, vorbim, dar nu ne auzim, căci nu mai știm ce să ne spunem; impunem cu orice chip drepturi și libertăți, deși sîntem mai oprimați și mai înlănțuiți decît am fost vreodată, o lume în care cărțile sînt cenzurate și cuvinte interzise pentru că nu mai satisfac diverse corectitudini. 

Fratele cel Mare a încetat de mult a mai fi doar produsul unei distopii ori al unui regim autoritar și înflorește în democrație în numele apărării acelorași libertăți forțate. Banii și posesiunile noastre sînt simple numere; luni ori ani întregi de muncă se irosesc pe produse de care nu avem nevoie, dar pe care e bine să le avem, căci, dintr-o dată, am descoperit că fără ele nu însemnăm nimic. Copiii noștri sînt crescuți ca și cum i-ar aștepta destine de poveste, imaturi și orbi la toată suferința inerentă și inevitabilă vieții. Iar ceea ce spunem nu e doar inutil, cît mai ales plictisitor. Am uitat ce-nseamnă o poveste, pentru că acestea, deși uneori vorbesc despre lumi imposibile, sînt despre oameni de carne și nu despre fantoșele pe care ni le întorc ecranele luminoase de astăzi.

Și mai există o amenințare, poate cu mult mai importantă decît cea a noii revolte: transformarea noastră în simple mașini, automate asemănătoare celor din secolul XIX. Deja cădem din ce în ce mai ușor pradă propagandei de orice tip, mai ales că au fost perfecționate instrumentele prin care viețile ne sînt analizate. Deja gîndim în alb și negru, nuanțele au dispărut, pentru că descoperirea acestora are nevoie de liniște și de o continuă conversație cu tine însuți, doar că, astăzi, aceasta e mult prea periculos.

Toți urmăm aceleași modele și pentru toți rețeta succesului e una extrem de simplă: acumularea egoistă de bunuri și de experiențe. În fiecare zi uităm mult prea ușor de milionele de vieți anonime pe care le jertfim pentru pentru fericirea noastră.

„Înțelege odată că, dacă dumneata, bunăoară, și mama dumitale, și buna dumitale nu faceți nimic, înseamnă că pentru voi muncește un altul, că voi irosiți viața altuia. Asta nu-ți pare josnic, murdar?
A. P. Cehov, Logodnica³

Dintr-o dată fiecare e special, dintr-o dată trebuie să evităm cu orice chip suferința și să ne căutăm fericirea, iar sufletul este cu totul părăsit. Și nu amintesc despre acea entitate care ar trebui să ne supraviețuiacă morții, a cărei existență este, într-un fel, lipsită de importanță, ci de ceea ce ne-a definit ca oameni de-a lungul existenței, acel ceva care, deși am simțit că ne lipsește ori că e imposibil de atins, l-am avut întotdeauna ca reper și am năzuit mereu să-l atingem. Acum însă nu mai e nevoie de asemenea „amăgiri”, lumea are destule miracole cu mult mai ușor de atins, văluri care să ne acoperea privirea.

În trecut, credeam că adevărata fericire o putem regăsi întorcîndu-ne în sînul naturii, în acel ceva primordial care, asemănător pîntecelui mamei, însemna ocrotire și liniște, dar, astăzi, întoarcerea în natură e transformată într-un spectacol, fără a mai fi purtătoare de înțelesuri.

O poveste uitată spune că lumea va dăinui atîta vreme cît în ea încă vor mai fi șapte ori doisprezece drepți care să se roage pentru izbăvirea ei. Să nu uităm vreodată că Sodoma ar fi fost salvată de prezența a doar zece drepți.

Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe vicleșuguri.
Ecclesiastul 7, 29

Unii cred că un exod pe planete îndepărtate ne-ar salva, dar teamă mi-e că, odată ajunși acolo, ne-am trezi ca Micul prinț care „culcat în iarbă, plînse”.

Există speranță? Sper ca încă să existe, pentru fiecare dintre noi, o potecă la capătul căreia nu doar să găsim un răspuns, cît, mai ales, să ne regăsim pe noi înșine.

Despre înțelepciunea uitată a trecutului și despre cum ar trebui ori am putea să ne trăim viața citiți și sfaturile atît de actuale ale lui Marcus Aurelius în „Deci te-ai ivit pentru a te desfăta?” ori reflecțiile lui Montaigne asupra vieții și morții în „Cine i-ar învăța pe oameni să moară i-ar învăța și să trăiască”…