♭ Trăim ca niște cetățeni sedați, dar ne mirăm cînd ne lovește tragedia

Despre cazul Caracal am preferat să las doar cîteva rînduri (mai mult despre noi decît despre caz în sine) pentru că am crezut că, în cazul tragediilor, e întotdeauna bine să lași timpul să-ncerce să vindece (deși nu va reuși niciodată pentru cei direct implicați), dar, mai ales, să limpezească faptele și întîmplările, ca lumina să întindă adevăratele umbre și nu unele născute din fierbințeala momentului.

Scriam atunci despre idealuri, despre alegeri, despre pașii pe care trebuia să-i facem mai departe, despre manipulare, despre retragerea în căutarea adevăratelor întrebări și răspunsuri. Cuvinte goale ar putea spune unii, dar cumva simțeam că în spatele întregului scandal se coace și e gata să plesnească un buboi enorm: disoluția statului român și a instituțiilor sale.

Vă mai amintiți că era o vreme în care, obsesiv, erau prezentate sondaje care măsurau încrederea în diverse instituții ale statului: armată, parlament, președinte, sistemul sanitar, biserică, deși aceasta din urmă nu este o componentă a societății secularizate în care ne lăfăim. De-o vreme însă au dispărut pentru că întregul eșafodaj, clădit pe iluzii, s-a fisurat și-n multe cazuri s-a prăbușit cu totul. Astăzi cred că doar armata mai are o cotă mai mare de încredere, dar doar pentru că nu a trecut printr-o situație reală de criză: că au căzut cîteva avioane ori că dotarea e deficitară nu înseamnă încă mare lucru. Uniformele și tancurile strălucesc la paradele de tot felul. Lipsa unui război ne scutește să vedem și dezastrul de-acolo.

De s-ar reface aceste sondaje, educația ori sănătatea nu cred că ar depăși cîteva procente în încrederea noastră. Și cum ar fi altfel cînd concursurile de titularizare, fenomenul Brăila ori starea deplorabilă a școlilor în mediul rural dau întreaga măsură a sistemului de învățămînt? Iar spitalele, atunci cînd nu sînt infestate de șpagă, sînt pline de bacterii rezistente, de mizerie și de nepăsare.

Și de fiecare dată este vorba de bani ori, cel puțin, așa ni se repetă obsesiv. Doar că nu totul se reduce la bani. E vorba aici și de dispariția umanității din noi, ca-n cazul Caracal, de nerespectarea unor proceduri, ca-n ultimul caz de la Săpoca, soldat pînă acum cu cinci victime și-n care criminalul, și el o victimă a sistemului, nu avea ce să caute într-un salon știindu-se că era susceptibil să intre-n sevraj.

Și cumva acest ultim caz devine metafora perfectă nu doar a țării în care trăim, ci într-un sens mult mai larg al lumii. Ne-am transformat în niște cetățeni sedați, carne oarecare pentru prădători tot mai nesătui, lipsiți de scrupule ori de jucatată. Și, ce e cel mai grav, e că am început să credem că e de ajuns să mergem la vot și să strigăm în stradă, că exemplul personal nu mai are valoare, că sîntem îndreptățiți să facem ce vrem nu doar în spațiul personal, ci și în cel public, că avem doar drepturi și nici o îndatorire.

Și aș vrea ca pentru o clipă să vă gîndiți la toate aceste victime nu ca la niște simple nume ori numere, ci ca la cineva apropiat, poate drag, și abia atunci veți cuprinde întreaga dimensiune a tragediei. Abia astfel ne putem vindeca și căuta o cale de întîlnire și care să ne ducă înainte spre tărîmuri dacă nu luminoase, măcar limpezi.

Devenind martori tăcuți ori indiferenți la nimicuri lăsam loc ca tragedii îngrozitoare să se întîmple. Societățile mici, arhaice, își aveau propriile mecanisme prin care răspundeau răului ori care reglau abaterile de la diverse norme, dar acestea au dispărut în vălmășagul aglomerărilor urbane, înlocuite fiind de un sistem mai amplu de justiție (să ne-amintim cum e și-acesta?). Delegînd responsabilitatea pe umerii lor, ne-am spălat pe mîini de orice îndatorire și am înțeles cu totul pe dos ce-nseamnă democrație, libertate ori dreptate. Cîți dintre vecini nu se simt lezați cînd le atrageți atenția că prin zgomote de tot felul vă încalcă dreptul la liniște și vă răspund că, pe proprietatea lor, fac ce vor? Cîți dintre noi nu distrug ori își însușesc bunuri comune considerînd că-s ale nimănui și nu ale tuturor. Vrem o țară „ca afară”, dar doar dacă alții pun umărul s-o ridice și s-o apropie de acel ideal (fals, de altfel, dar despre acesta altă dată).

Dar cea mai îngrozitoare și mai gravă atitudine este: „mie n-are cum să mi se-ntîmple“ și tocmai acest n-are cum se dovedește atît de periculos prin orbirea pe care o instalează, prin crearea unui sentiment de falsă siguranță, perfect pentru ca monștrii de tot felul să atace nestingheriți. Morții și răniții de la Săpoca, victime deja ale suferințelor psihice, nu sînt doar un caz izolat, căci într-un raport al Centrului de Resurse Juridice se menționează că, în România, mor anual peste 1.500 de persoane cu dizabilităţi psihosociale aflate în instituţiile publice specializate. Așa cum nici cele două fete de la Caracal n-au fost un caz izolat, căci traficul de persoane și rețele care-l susțin sînt un dat incontestabil.

Goya ne prevenise că somnul rațiunii naște monștrii, dar încep să cred că nici cel născut din sedativele lumii contemporane (în care manipularea media ocupă primul loc) nu-i mai prejos și că, pe lîngă o moarte ori tragedii îngrozitoare, va duce curînd la dispariția unei vieți cît de cît tihnite pe care-o știam. Timpurile ce așteaptă ne vor găsi alături de fecioarele înțelepte, priveghind, ori dormind lîngă cele nebune, fără ulei în candelă?